Am cantat si eu, uluit de ceea ce mi se intampla, faimosul refren al muncitorilor italieni, din aceasta Bandiera Rossa, care dateaza inca din 1908, cand melodia si cuvintele inca nu fusesera deturnate de miscarea comunista. De fapt, el se revarsa strident din megafoanele unei caravane sindicale, in cea mai burgheza piata pariziana, dinaintea Operei Garnier. De acolo a plecat marti o coloana cu cateva sute de ziaristi ai Casei Radio, spre Ministerul Culturii, in fata Luvrului, sa protesteze impotriva planurilor cu reduceri de locuri de munca decise de actualul guvern francez si in lumea presei. Boulevard de l’Opera nu prea este un traseu obisnuit pentru coloane de manifestanti. Asa ca am avut parte de bancheri, de clienti instariti sau de turisti cu dare de mana, care ieseau din bancile aflate pe traseu, din magazinele luxoase sau din Café de la Paix, sa priveasca, amuzati, inca o ciudatenie pariziana – ziaristi in coloana, intervievati de alti ziaristi, care urmau sa alimenteze stirile de seara.
Purtam si eu un tricou negru pe care scria cu litere rosii: "Statul licentiaza, RFI riposteaza". Iar noi, ziaristii de la sectiile de limbi straine in care emite radioul international al Frantei, ne grupam instinctiv si schimbam zambete amare. Noi, polonezi, sarbi, albanezi, rusi, chinezi, vietnamezi, cambodgieni, romani, cei pe care Franta ii primea cu peste doua decenii in urma cu statut de azilanti politici, scapati te miri cum din lagarul comunist, stiam ca "libertà" nu poate sta langa "comunismo". Insa defilam sub steagurile rosii ale unor sindicate care aici in Franta reusesc efectiv sa apere interesele salariatilor, fara sa mai fie neaparat de obedienta comunista. Ciudat capriciu al destinului – cand constati ca libertatea nu te pune la adapost de abuzuri. De pe una din pancarte se putea afla ca directorul radioului castiga mai mult decat presedintele Obama. Ciudata si situatia in care fantoma comunismului ramane singura contraputere impotriva neoliberalismului si a economiei de piata, ajunsa in pragul colapsului.
Franta traverseaza nu doar criza economica, ci si o criza a multiplelor ei contradictii. Guvernul desfiinteaza locuri de munca in functia publica, dar in acelasi timp someaza intreprinderile particulare sa nu concedieze si sa nu-si mai delocalizeze productia. Iar scandalurile cu directorii de banci sau de posturi publice care ies la pensie cu averi colosale se tin lant. Cum sa pretinzi sacrificii de la toata lumea cand dezmatul inegalitatilor continua, ca inainte de izbucnirea crizei? Pledoaria presedintelui Sarkozy pentru un "capitalism moral" pare o gluma cinica. Nici macar faimosul G20 de la Londra nu s-a decis sa modifice logica economica, ce continua sa-si dicteze scara de valori in societatile planetei neoliberale. Poate asa se explica aparitia unor noi miscari de protest, tenace, care insotesc sistematic si intrunirile la varf mondiale cu caracter economic sau politic, si pe cele ale Aliantei Nord-Atlantice.
Ele nu au o identitate politica bine definita, desi cocheteaza cu anarhia. Ele sunt deseori viciate de acte de vandalism, adica de revolta brutala a altor dezmosteniti. Dar ele iau amploare. Se spune ca G20 a reusit sa ia decizii cu caracter economic care vor pune, in sfarsit, sub control si vor limita abuzurile practicilor financiare, readucandu-ne si o parte din bunastarea de dinainte de criza. Dar vor putea fi sterse cu buretele deziluziile societatii, criza de valori pe care a antrenat-o criza economica?
Nu vreau sa intru in detaliile multiplelor reforme anuntate de actualul guvern francez. Planul concedierilor din presa, desi inexplicabil daca ne gandim la economiile infime care s-ar realiza, este pana la urma neinsemnat, in comparatie cu dramele din sectoarele productive. Unde tot mai multe colective de salariati sechestreaza conducerea, ameninta cu acte de vandalism, cu revolte ce risca sa scape de sub orice control. Mocneste in Franta o stare de nemultumire care se generalizeaza. Studentii, cadrele didactice, cercetatorii sunt in greva de cateva luni bune. Alte categorii salariale se simt treptat asfixiate de criza.
Varful acestei crize inca nu se vede. Nimeni nu poate prevedea reactiile Frantei profunde. Guvernul are tot interesul sa coopereze cu sindicatele, singurele structuri care mai reusesc sa canalizeze revoltele spre dialog si negocieri. Dar nici autoritatea lor nu este nelimitata. Pentru cineva venit dintr-un fost regim comunist, descoperirea acestei "stangi" care se tine dreapta si intransigenta impotriva sistemului este o bizara lectie. Dar chiar in fostele tari comuniste, ca sa nu mai vorbim de continentul latino-american, o noua generatie elaboreaza aceasta noua gandire de stanga, pretutindeni acolo unde guvernele au abandonat adevaratele politici sociale si isi bat joc de valorile umaniste. Ni se pregateste oare neocomunismul? Indeparteaza, Doamne, de la buzele mele aceasta cupa!
