Este deja o certitudine aiuritoare. Principalele grupări politice din ţara noastră, PDL şi USL, abordează Capitala ca pe o câmpie stearpă pe care intenţionează să o trateze cu îngrăşămintele chimice ale tandemului carnavalesc Oprescu-Prigoană. În ceea ce îl priveşte pe primul, acesta încă visează la betoane zburătoare, înscriindu-se într-o bună tradiţie a grotescului urban comunist.
Pe principiul „ce n-a reuşit Ceauşescu, duce la bun sfârşit Oprescu”, edilul-doctor a moţăit patru ani cu semnătura pe dărâmarea a ceea ce a mai rămas din vechiul Bucureşti, iar acum, pentru a ne asigura că nu a fost doar un vis urât, ţine morţiş să ne arate că suprarealismul este parte a vieţii moderne şi condiţia sine qua non a „dezvoltării”. La nivel simbolic, prin proiectele pe care le propune, Oprescu ne face să înţelegem poate mai mult decât oricine cum a fost cu putinţă să distrugi programatic un oraş întreg în anii ’80, fără să ai nici un fel de rezistenţă notabilă. Nu este nevoie de un regim comunist pentru aceasta, ci doar de laşitate şi nepăsare.
Cel de-al doilea candidat, personaj de basm caragialesc înfăşat în romanţe ce par să depăşească până şi povestea Zarazei, nu a arătat până acum decât apetenţă pentru frivolitate şi afaceri prospere cu statul. Nimic din traiectoria lui Prigoană nu sugerează o minimă generozitate dezinteresată, cea mai firavă păsare faţă de soarta Bucureştilor. Prigoană constituie avangarda caţavencilor şi împreună cu Oprescu se adresează aceluiaşi tip de electorat bezmetic.
Cum e cu putinţă ca USL şi PDL să pună lumea în faţa unei asemenea nondecizii? Cum se face că principalele partide aruncă în cea mai importantă luptă politică înainte de parlamentare doi candidaţi care obligă oamenii să stea acasă? Sunt întrebări grave cu răspunsuri multiple. Ceea ce vreau însă să semnalez aici este fuga ambelor grupări politice de cetăţeni. Cetăţeni care au adesea mai multe de oferit decât actorii politici înşişi. Iar când simţi că nu mai poţi păcăli pe nimeni, următoarea strategie este băşcălia, derizoriul, ridicolul, demobilizarea bunului simţ. Oprescu şi Prigoană răspund bine acestei nevoi, ei sunt revoluţia „bunului simţ” în stare de ebrietate.
Poate nu ar trebui să fim surprinşi. Pentru că orice deschidere masivă faţă de cetăţeni ar submina establishmentul de interese pe care s-au construit aceste partide. Degringolada care domină acum PDL stă mărturie pentru un organism politic care a riscat deschiderea faţă de societate, dar care nu a avut putinţa să meargă cu această logică până la capăt. Pentru PDL, Prigoană este reacţia „sănătoasă”. Se strâng rândurile. Pentru USL, Oprescu este lecţia învăţată din situaţia PDL. Lecţia a cum trebuie să mimezi apropierea cetăţenească, dar, spre deosebire de PDL, fără să rişti nimic. Oprescu garantează.
Din fericire însă, nu mai suntem într-o situaţie fără ieşire, iar Nicuşor Dan pare alternativa credibilă a tuturor celor mulţi care au stat acasă în 2008. Aşa cum văd eu situaţia, cetăţenii care nu vor să se mai complacă în fatalismul unui oraş aproape irespirabil, fără spaţiu verde, în care se construieşte haotic, în care dispare pietonul, patrimoniul cel mai de preţ al oricărui oraş, au posibilitatea să spargă coaliţia USL-PDL de la Primăria Capitalei. După toate aparenţele, Nicuşor Dan constituie garanţia unei primării în serviciul bunului comun, şi nu al unor grupuri de interese imobiliare şi de business. O prezenţă la vot ridicată va creşte şansele acestuia. Mobilizarea este, aşadar, datoria noastră, a tuturor. Iar el trebuie să ne convingă că nu vrea să facă doar figuraţie, ci să învingă. Siguranţa şi setea de putere atrag electoratul, iar Nicuşor Dan trebuie să ne arate că ştie acest lucru.
Un Paşte fericit!
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.