Mai devreme decât era preconizat, FMI va avea un nou director executiv. Timp de peste un deceniu am criticat modul în care Fondul e condus, simbolizat de procedura de alegere a liderului său. Printr-un „gentlemen’s agreement” între acţionarii majoritari – adică statele G-8 – directorul executiv trebuie să fie un european, americanii primind în virtutea acestui acord postul de adjunct la FMI şi de preşedinte la Banca Mondială.
De regulă, europenii şi-au desemnat candidatul departe de ochii lumii, la fel cum au procedat şi americanii, consultându-se doar superficial cu statele în dezvoltare. Rezultatul nu a fost de bun augur nici pentru FMI ori Banca Mondială, nici pentru lume în general.
Cea mai de notorietate a fost numirea lui Paul Wolfowitz, unul dintre principalii arhitecţi ai războiului din Irak, pe postul de preşedinte al Băncii Mondiale. Judecăţile sale în această poziţie nu au fost mai bune decât cele care au implicat SUA în aventura dezastruoasă din Irak. După ce a plasat combaterea corupţiei în fruntea agendei instituţiei, şi-a părăsit postul la mijlocul mandatului, în urma acuzaţiilor de favoritism.
După ce o nouă ordine mondială părea să se contureze după Marea Recesiune „made in USA”, G-20 a convenit (sau aşa s-a crezut) că viitorul şef al FMI va fi desemnat printr-o procedură deschisă şi transparentă. S-a presupus că, în urma unui asemenea proces, viitorul director va fi aproape sigur un reprezentant al economiilor emergente. În definitiv, principala atribuţie a FMI este să combată crizele, cele mai multe dintre acestea fiind înregistrate în contul statelor în dezvoltare – peste o sută de crize de când acum aproximativ 30 de ani a început politica dezastruoasă de liberalizare şi dereglementare financiară. S-ar fi putut opta pentru mulţi dintre eroii acestor bătălii duse în ţările emergente.
Crizele trebuie atent gestionate. În 1997, managementul deficitar al crizei din Asia de Est, practicat de FMI şi Trezoreria SUA, a transformat prăbuşirile în recesiuni şi recesiunile în depresii. Lumea nu-şi poate permite repetarea acestei performanţe.
Astăzi, criza iminentă e plasată în Europa, unde Banca Centrală Europeană (BCE) pare că pune bilanţurile sale şi ale băncilor europene – pline de datorii, din Irlanda, Grecia şi Portugalia – mai presus de binele cetăţenilor acestor ţări. Respectivele datorii trebuie aproape sigur restructurate, dar, fiindcă a permis băncilor să se descopere dincolo de orice nivel de prudenţă şi să acumuleze masiv derivative toxice, BCE avertizează acum împotriva oricărei forme de restructurare sau depreciere.
Dar e cam târziu ca BCE să spună că restructurarea datoriilor e „de neconceput”. BCE ar fi trebuit să se gândească înainte să lase situaţia să ajungă până aici. Şi nu doar să se gândească, ci chiar să adopte reglementări prin care să prevină asemenea vulnerabilităţi în băncile europene.
Acum BCE trebuie să se gândească la cum poate ajuta pe toată lumea, nu doar pe bancherii care au cumpărat obligaţiunile. Noul concept ar trebui să pună pe primul loc oamenii şi abia pe locul doi acţionarii băncilor şi deţinătorii de obligaţiuni. Chiar dacă aceştia din urmă ar pierde tot, printr-o restructurare corectă am putea salva încă băncile şi proteja contribuabilii şi lucrătorii.
Poziţia pe care viitorul director executiv al FMI o va adopta în această privinţă – şi faţă de posibilitatea ca salvarea fiscală să implice austeritatea, ale cărei costuri sunt suportate de cetăţenii obişnuiţi, în timp ce bancherii scapă uşor – este de importanţă majoră, dar dificil de preconizat. În ciuda eşecurilor strategiei FMI în Asia de Est, America Latină şi în alte părţi, soluţia austerităţii încă are adepţi, chiar şi în pieţele emergente.
Competiţia pentru şefia FMI a decurs altfel decât se aşteptau mulţi. Unii dintre cei mai calificaţi candidaţi (provenind atât din state dezvoltate, cât şi din economiile emergente) nu au primit din partea guvernelor lor sprijinul de care acest proces politic pare să aibă nevoie. Alţi oameni calificaţi din statele în dezvoltare au fost reticenţi să se implice – e o slujbă dură, cu un program de călătorie care cere pe atâta rezistenţă fizică câtă înţelepciune şi experienţă.
Oricât mi-aş dori eu să văd pe cineva din statele emergente şi în dezvoltare la cârma FMI, prioritatea numărul unu e să fie ales printr-un proces deschis şi transparent cineva care are aptitudinile, implicarea şi înţelegerea necesare, o persoană care să continue să ducă Fondul pe calea reformelor pe care s-a înscris.
Realpolitik poate însemna că în echipa de management superior vor fi experţi din China şi SUA, dar prezumţia că poziţia de pe locul doi va fi ocupată de un american trebuie şi ea abandonată.
Indiferent de rezultat, FMI, Banca Mondială şi comunitatea internaţională trebuie să reafirme aderenţa la un proces deschis şi transparent – şi să se gândească la posibilităţile de îmbunătăţire a acestui proces. De exemplu, în loc să se apeleze la nominalizările făcute de guvernele deseori ezitante să sprijine candidaţi propuşi de opoziţie, ar putea exista un comitet internaţional de nominalizare. Similar, schimbarea procedurii de vot (vot public pe ţări, nu pe grupuri de state, sau criteriul obţinerii de sprijin din partea majorităţii ţărilor în dezvoltare şi emergente) ar putea convinge mai mulţi oficiali din economiile emergente să-şi prezinte candidatura.
Ce vedem acum – o campanie deschisă faţă de o selecţie cu uşile închise – pare a fi o mişcare în direcţia bună. Rămâne de sperat că promisiunile din campanie nu vor lega noul lider de mâini şi de picioare, cum atât de des se întâmplă în politica determinată electoral. Ideologiile simpliste au dus lumea în încurcătura în care se regăseşte acum, iar reţetele simpliste (chiar şi de forma „austerităţii dure, dar necesare”) nu vor face decât să agraveze problemele.
Unul dintre candidaţii plasaţi foarte bine în cursa pentru postul de viitorul director s-a dovedit a fi o specialistă din Franţa, Christine Lagarde, care, de pe poziţia de ministru de Finanţe, a pus umărul la scoaterea ţării sale din Marea Recesiune. Ea a promovat deschis reforma sectorului financiar şi a câştigat respectul tuturor celor cu care a lucrat.
Politica nu e întotdeauna favorabilă candidaţilor buni. Lumea ar trebui să fie recunoscătoare că există măcar unul. Locul unde s-a născut nu ar trebui să-i diminueze în vreun fel şansele.
JOSEPH E. STIGLITZ ESTE PROFESOR LA COLUMBIA UNIVERSITY. A PRIMIT PREMIUL NOBEL PENTRU ECONOMIE ŞI A SCRIS CARTEA „FREEFALL: FREE MARKETS AND THE SINKING OF THE GLOBAL ECONOMY”. Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org
