Coreea de Nord pare pregătită să răstoarne ipoteza potrivit căreia cel mai periculos moment pentru orice dictatură este atunci când începe să se reformeze. Bombardamentul recent asupra Coreii de Sud sugerează că slăbita dinastie Kim ar putea să atace Asia de Est mai degrabă decât să întreprindă orice reformă serioasă. Dacă pacea este într-adevăr o componentă-cheie în ascensiunea Chinei, aceasta trebuie să-şi ţină acum în frâu protejata impulsivă.
Încercarea de a înţelege „Regatul sihastru” poate fi asemănătoare cu încercarea de a te uita într-o gaură neagră. Unii văd bombardamentul asupra insulei sud-coreene Yeonpyeong drept o încercare de a distrage atenţia nord-coreenilor de la colapsul în care se află economia ţării lor, sau poate de la moartea apropiată a „Iubitului conducător”, Kim Jong-il, sau chiar o încercare de a crea o reputaţie falsă de lider militar pentru fiul şi moştenitorul lui Kim, „Tânărul general” Kim Jong-un, de 27 de ani. Alţii văd atacul, pur şi simplu, ca pe o altă provocare dintr-o linie lungă şi, prin urmare, nu trebuie să fie luat în serios.
Hwang Jang-yop, cel mai înalt oficial al Coreii de Nord care a cerut azil politic în Coreea de Sud, descrie Coreea de Nord ca pe un amestec de „socialism, feudalism modern şi militarism”. S-a dovedit a fi o combinaţie letală. Se estimează că aproximativ 1,5 milioane de oameni din po-pu-la-ţia Coreii de Nord, de 23 milioane, au murit de foame în ultimul deceniu. Foamea rămâne larg răspândită, dar situaţia nu este la fel de gravă ca acum doi ani. Raţia zilnică standard este de 150-300 grame de porumb sau orez (echivalentul a aproximativ patru felii de pâine uscată), în funcţie de locaţie. Adesea, în zonele rurale alimentele nu mai ajung.
Peste economia de înfometare din Coreea de Nord se află cultul personalităţii, care îl depăşeşte pe cel al lui Stalin sau al lui Mao. Imaginile omniprezente ale lui Kim Jong-il şi ale tatălui său, Kim Il-sung, sunt simbolurile oficiale ale unei teocraţii seculare bazate pe Juche, contribuţia dinastiei Kim la patrimoniul mondial de ideologii totalitare. Ca şi Biserica sau dreptul divin al regilor, sistemul nu poate fi contestat fără a submina infailibilitatea liderilor săi perfecţi.
Al treilea element şi, aparent, cel mai înfricoşător din formula lui Hwang, militarismul, se poate dovedi a fi, de fapt, călcâiul lui Ahile al sistemului. Menţinerea armatei, a cincea din lume ca mărime, mereu gata de luptă este extrem de costisitoare pentru una dintre ţările cele mai sărace, bugetul său militar fiind aproape o treime din PIB. Forţele armate operează o economie paralelă, cu mine, ferme şi fabrici proprii, şi totuşi mulţi soldaţi şi ofiţeri tineri sunt încă flămânzi.
Permanenta atitudine pe picior de război este doar o manifestare a obsesiei Coreii de Nord de a menţine o autarhie aspră. Juche este autarhia ridicată la nivel de filozofie. Nord-coreenii consideră orice ajutor de la lumea exterioară drept o sursă de slăbiciune, chiar dacă economia lor s-ar prăbuşi fără pomana chinezilor.
Deoarece Coreea de Nord nu rambursează împrumuturile, ea nu se poate împrumuta; pentru că nu îşi respectă obligaţiile din înţelegeri, ea alungă poten-ţia-li parteneri şi, deoarece are ca scop autarhia, ea nu se poate specializa sau nu poate exploata avantajele sale comparative. Prin urmare, exporturile sale anuale – care includ filme şi televiziune de animaţie, maşini recondiţionate şi, inevitabil, un comerţ ilicit de arme – sunt în valoare de mai puţin de un miliard de dolari.
Nu este surprinzător faptul că dezertorii descriu astăzi Coreea de Nord drept un mediu de ruină socială, infracţiuni minore şi o luptă darwiniană pentru supravieţuire. Domină deznădejdea şi o nelinişte latentă. Corupţia este în floare.
Deci ce încearcă Kim să facă prin acest ultim atac asupra Coreii de Sud?
Ţinta principală a lui Kim au fost cu siguranţă convorbirile cu şase părţi, între regimul său şi Statele Unite, Organizaţia Naţiunilor Unite, China, Rusia, Coreea de Sud şi Japonia. Anterior, Coreea de Nord a primit stimulente economice şi de altă natură ca să renunţe la armele sale nucleare. La fel ca Iranul, cu toate acestea, Kim vrea să aibă propria prăjitură din care să se înfrupte: eventual, acceptarea ca o putere nucleară şi toate stimulentele economice din SUA, Europa, Rusia, China pentru denuclearizare.
Acest lucru ar putea părea o nebunie, mai ales având în vedere probabilitatea unei alte runde de sancţiuni economice teribile în urma bombardamentului. Dar calculul lui Kim este diferit de al celor mai mulţi conducători. El s-a arătat întotdeauna nemilos faţă de soarta poporului său, şi totuşi încă mai aşteaptă să obţină două treimi sau mai mult din necesarul de petrol şi alimente din China.
În faţa provocărilor din Nord, preşedintele sud-coreean Lee Myung-bak a demonstrat înţelepciune în rezolvarea pro-ble-me-lor, precum a arătat la recentul summit G-20 de la Seul, atunci când a indicat cu succes o nouă direcţie pentru dezvoltarea grupului. Aliaţii preşedintelui Lee s-au alăturat, desigur, cauzei sale, dar chiar şi noi suntem conştienţi că cumpătarea lui nu poate dura la nesfârşit.
Mult depinde de chinezi, a căror diplomaţie regională autodistructivă a reuşit să împingă guvernul japonez, apatic şi timid în apărare, într-o colaborare mai strânsă cu SUA pe probleme de securitate şi a inspirat Coreea de Sud să caute parteneriate strategice cu alte puteri asiatice, inclusiv India. Unii speră că comportamentul recent al Coreii de Nord – scufundarea navei de război sud-coreene Cheonan în martie, iar acum bombardarea insulei Yeonpyeong (care a urmat după un presupus „accident” cu împuşcături în DMZ în octombrie) – îi va preocupa pe cei de la Beijing.
Dar China, care se teme de un colaps al regimului nord-coreean mai presus de toate, nu vrea să lupte împotriva dinastiei Kim. Totuşi, îşi doreşte să atragă Coreea de Sud în jocul de rivalităţi regionale. Rezultatul ar putea fi o nouă rundă de eforturi depuse de China pentru a manipula suspiciunile regionale – sau mai rău.
O altă posibilitate ar fi ca liderii chinezi să îşi asume, în mod real, o anumită responsabilitate pentru securitatea în Asia de Est şi să strângă rândurile împotriva lui Kim şi a guvernării sale nechibzuite. Aceasta ar trebui să înceapă cu sprijinul pentru o condamnare clară a Coreii de Nord de către Consiliul de Securitate ONU. Aproape sigur, acest efort global nu va reuşi fără o ameninţare credibilă din partea Chinei pentru a rupe cordonul economic ombilical al lui Kim.
