Orice aţi face în anul care vine, nu treceţi pe la Marean Vanghelie în drum spre UNPR, că ajungeţi la spital. Asta e lecţia, pare-se, a acestei săptămâni în care eroinele au fost doar femei, una de i-a dat ăluia cu Maserati cu geanta în cap de i-a scăpat din mână paharul de vin, iar cealaltă, cucoana asta pesedistă care şi-a luat vânt fără să sară, Aura Vasile. Asta se adaugă Vanessei zisă Vanessuca şi Melissei, ca şi acelei kreaturi căreia jurnalele tabloid îi spun cu alint Zăvo atunci când povestesc cum a rămas ea fără Porsche când i s-a cerut peste preţ ca să scape de mamă-sa. Ce să mai vorbim, poţi recrea din toate astea nu un al treilea gen, ci un regn întreg.
Dar cazul Aura Vasile este, pe cuvânt, cu ghinion. Bărbaţii s‑ar fi descurcat fără să clipească la faza asta la care ea a dat în bară aşa de lamentabil. L-am revăzut în strălucirea lui pe Eugen Nicolicea, pesedistul cu care ne luptam la Comisia juridică pe când încercam să trecem ANI. Ce credeţi că făcea el săptămâna asta? Îi lua partea lui Micky Bacşiş, fericitul suspendat al unui an de închisoare. Vă vine să credeţi că atât eugenicul, cât şi bacşişul sunt acum în coaliţia de guvernare, figuri marcante în UNPR? Doamne fereşte să câştige odioşii ăştia de Ponta şi Antonescu, că pică Micky de la putere. Dar poate o ia înapoi de unde a venit, că nu există succesiune mai bună pentru o soluţie imorală decât o altă soluţie imorală.
Cât despre Aura, regret că nu s-a consumat actul, că ne‑am fi îmbogăţit cu metamorfoze de vocabular, de la odioasa şi sinistra la lucida şi curajoasa. Dar n-a fost să fie, şi aşa premiul Traseistul Anului s-a disputat pe romaniacurata.ro între Aurelian Pavelescu, pentru întreaga sa activitate (se fac încercări serioase de către staff-ul cotrocenist pentru recuperarea talentatului, care a schimbat vreo şase partide), şi Tudor Ciohodaru, care din cauza tinereţii a încercat şi el vreo trei, doar ca să se lămurească de meritul fiecăruia. Noroc cu UNPR-ul că s-a rezolvat şi problema lui, cel puţin una, că înţeleg că mai are de confiscat un spital de oncologie care rezistă. Eu aş fi votat cu primul, dar, cu o mică diferenţă de vreo douăzeci de voturi, dl Ciohodaru şi-a adjudecat premiul. Mi-a venit târziu ideea, că UNPR ar fi putut să ia titlul în totalitate, numele său veritabil ar trebui să fie „Între partide” sau poate, ca în 1990, „Nu suntem partid”. Ci făraş, care culege tot ce pică.
Traseismul e simpatic, e comic, ne face să râdem, pare un banc, şi nu o sabotare a democraţiei. Dar nu e aşa. Traseismul s-a generalizat după ce ficţiunea de a mai avea partide a dispărut. La ora asta poziţiile-cheie – Armata şi Justiţia – sunt pe mâna unor traseişti. Întrucât oricine, sau aproape, dacă nu şi-a schimbat partidul măcar o dată nu e om şi dacă nu a trecut de la internaţionala socialistă la cea creştin-democrată nu e cu adevărat de dreapta, numele partidelor au devenit o simplă convenţie, o ficţiune legată de ambiţiile unor lideri. Partidele se fac din start, ca în planul executat pentru Lăzăroiu de sergentul Neamţu, ca să fie vărsate în altele. Planul nu e original, şi Varujan Vosganian e un predecesor care ar trebui să breveteze cum creezi de două ori o alternativă la tot sistemul de partide ca să te încadrezi în el după câteva luni.
Iubitorii de ideologie, care la noi sunt mulţi, vor plânge că traseismul lichidează ideologia. Care ideologie, băieţi, că s-au dus acele timpuri simple în care unii stăteau în casele RA-APPS confiscate de părinţii lor de la părinţii unora care le cereau acum înapoi. Aia a fost ideologia, dar s-a fumat, vândut, lichidat, douăzeci de ani de opoziţie comunism-anticomunism au epuizat problema şi l-au împăcat pe Iliescu cu Radu Duda şi pe Băsescu cu Paul Lambrino. Ce să mai spunem de cel mai mare capitalist al nostru, Dinu Patriciu, care ne-a vândut petrolul la firma de stat kazahă, şi alte asemenea mostre de ideologie aplicată. Idiot să fie ăla de s-a luptat cu legea asistenţei sociale sau alte bombiţe ideologice, când pe Sulfina Barbu o văzurăm tot săptămâna asta explicând că de-abia în anul 2013, după multe şi costisitoare licitaţii, vom avea de fapt softul necesar să număram câţi asistaţi erau de fapt anul ăsta, când am trecut legea ca să îi facem mai puţini.
Tare îmi vine să propun o simplificare radicală şi să facem Partidul Oamenilor fără Caracter, Unicul şi Metaideologicul, ce să ne mai chinuim atâta. Dar românii nu vor, ai dracului, lor le place să aibă şi Academia Caţavencu, şi Caţavencu, şi caţavencii, şi să se distingă la orice oră, mai ales de ce este cât de cât distins, până când nu mai faci diferenţa. Nu e totul aşa, brownian, cum aţi putea crede, unii chiar investesc să dezintegreze, şi nu să agrege. Ca atare, nu vă miraţi dacă în curând o să apară o altă Alina Mungiu-Pippidi, cea adevărată şi autentică, care va fi mult mai frumoasă şi devreme acasă, va scrie în româna academică fără greş numai vorbe de încurajare constructivă pentru români şi lucruri care ne încălzesc inimioarele de sărbători şi, mai ales, va avea orientarea politică justă. Atât cât durează ea, un sezon.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
