Drepturile omului sunt un lux, declara anul trecut un demnitar al statului român, care a spus, cel mai probabil fără să vrea, un adevăr al actualei societăți. Dar lucrurile trebuie să se schimbe, este de părere Adriana Săftoiu, membru în Comisia pentru Drepturile Omului din Parlament.
Constituția Germaniei stipulează la articolul 1 că demnitatea umană este inviolabilă, că respectarea și protejarea acesteia reprezintă obligația tuturor autorităților statului, că sunt obligatorii pentru puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească. De abia apoi se vorbește despre stat. Și în SUA, Primul Amendament garantează ”dreptul la fericire”, a explicat deputatul Adriana Săftoiu într-un interviu pentru România liberă. În schimb, Constituția României începe cu definirea statului. Iată diferența: la noi statul, prin toate instituțiile lui, e mai important decât cetățeanul, a atras atenția fostul consilier prezidențial.
„În țările ambasadorilor occidentali, drepturile omului sunt sfinte, ori nu știu de ce domniile lor nu pun la fel de mare accent pe respectarea acestor drepturi și în România. Nu știu de ce dispare din discursurile lor această nuanță”, se întreabă Adriana Săftoiu.
R.L. În calitate de membru în Comisia pentru Drepturile Omului din Parlament, cum vedeți respectarea drepturilor fundamentale ale omului în România?
A.S. La o simplă și primă monitorizare a discursului public, fie că vorbim de politicieni sau de alți decidenți, puteți număra de câte ori apare sintagma „drepturile omului”. Din monitorizarea mea, reiese că drepturile omului sunt un moft. În Parlamentul României, inclusiv ca logistică și solicitare de a ne pronunța pe legi, această Comisie este cenușăreasa Parlamentului. Din punctul meu de vedere, cred că nici o lege n-ar trebui să intre în dezbaterea Parlamentului fără avizul acestei Comisii.
R.L. Recenta dumneavoastră postare de pe pagina personală de Facebook se vrea un semnal de alarma tras la adresa nerespectării drepturilor omului în țara noastră?
A.S. Este un semnal de disperare, de neputință, de dezamăgire. Modul în care ne raportăm la acest concept al drepturilor omului – care nu este unul abstract -, îl puteți vedea de la atitudinea decidenților până la reacția societății. Iar aici am un exemplu recent, respectiv numărul oamenilor care s-au alăturat marșului împotriva violenței domestice, adică vreo 800 de persoane. Oficiali? Ambasadorul Marii Britanii si al Spaniei. Reprezentanți ai instituților statului român? Nici unul. Și asta în condițiile în care, în 2016, din statisticile oficiale, aflăm că au fost maltratate circa 15.000 de femei, dintre care unele au și murit. Altfel, dezbatem cu suflu teme ale justiției, dar nu și cele care duc la moartea unor femei și copii din cauza violenței în familie, cum ar fi lipsa legii care să reglementeze ordinul de restricție.
R.L. Fostul ministru al Justiției Raluca Prună a spus textual că „drepturile omului sunt un lux teoretic”, ce ziceți de asta?
A.S. Groaznic!
R.L. De ce nu ați luat atitudine față, la vremea respectivă, cu privire la această declarație?
A.S. S-ar putea să nu fi fost atentă la ce a spus doamna Prună și sincer nu cred că ar trebui să monitorizez toate declarațiile politice. Dar mai sunt declarații, absolut revoltătoare, din partea unor persoane publice, pe care nu le voi menționa, care spuneau că „pentru a prinde un corupt, dacă e necesar, pot să moară și 10 nevinovați”
Din păcate, această idee cred că o împărtășesc mulți alții. Asta intră în coliziune flagrantă cu principiul de drept conform căruia „decât să intre un nevinovat la închisoare, mai bine scapă 10 vinovați”. Cred că o atitudine necritică și o admirație ecleziastică față de instituțiile statului, inclusiv DNA, parchete, servicii de informații, nu fac altceva decât să nască „portocale”, multe „portocale” (n.red. – referire la procurorul DNA Mircea Negulescu, poreclit Portocală).
R.L. Cum se raportează clasa politică românească la principiul de bază al respectării drepturilor omului?
A.S. De obicei, oamenii, ca și politicienii, susțin respectarea drepturilor omului atunci când le sunt lor personal încălcate aceste drepturi. Când e vorba și de dreptul celuilalt, nu mai sunt la fel de generoși. De exemplu, situația din penitenciare a devenit interesantă pentru politicieni când au ajuns ei acolo. Până în acel moment, puțin le-a păsat ce și cum se întâmplă acolo. A fost CEDO mai interesat decât statul român. Când ne definim ca națiune tolerantă cred că facem o confuzie între toleranță și indiferență.
R.L. Nu remarcați faptul că prin acțiunile instituțiilor de forță din țară, în loc ca democrația să ajungă la maturitate după 28 de ani, ajunge într-o zonă gri?
A.S. Aș remarca un curent iacobin. Dacă semnalezi derapaje ale instituțiilor „de forță”, cum spuneți, ești imediat catalogat dușman al justiției și al luptei anticorupție. După cum știți, în ultima vreme, oamenii din interiorul acestor instituții au început să demaște abuzurile. Și așa am aflat de existența acestui procuror „Portocală”, – nu știu de unde îi vine porecla, sper că nu de la „Portocala mecanică”, un personaj terifiant prin limbaj și atitudine. Pe de o parte, există un dispreț total față de clasa politică, pe de altă parte avem obligația să respectăm Constituția, care spune că până la râmănerea definitvă a hotărării judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Persoana, drept urmare, nu o categorie socio-profesională, fie ea și clasa politică. Dacă arestările sau, chiar mai rău, condamnările se fac în funcție de umorile publice și nu după dovezi, suntem la un pas de a depăși zona gri și a intra intr-o zonă de întuneric total.
R.L. Vi se pare corectă din punct de vedere al respectării drepturilor omului, decizia PNL ca orice urmărit penal din partid să se retragă din toate funcțiile deținute până atunci?
A.S. Este o decizie a partidului….. Nu știu dacă decizia trebuie pusă în termeni de normal și anormal, de corect și incorect. Politicienii sunt mult mai aspru judecați de opinia publică și ca atare trebuie să facă mult mai mult ca să dovedească că sunt onești. Justiția însă nu ar trebui să acționeze în funcție de percepția publică doar pentru a da satisfacție populară. Eu voi opta întotdeauna pentru respectarea drepturilor omului, indiferent despre cine este vorba. Și dacă aceste drepturi ar fi respectate, nu ne-am mai plânge de un sistem de educație sau sanitar precar, ori de o infrastructură feroviară și rutieră deplorabile.
R.L. Spuneți că nerespectarea drepturilor omului afectează și traiul zilnic?
A.S. E de la sine înțeles că dacă s-ar respecta dreptul la sănătate și cel la o viață decentă, stipulate în Constituție, atunci viața românilor ar fi mult mai bună. Aș vrea să discutăm cu aceeași pasiune despre infrastructura din România, despre dreptul la educație și sănătate la fel ca și despre legile justiției. Cum să nu mi se pară revoltător că în anul 2017 poți străbate 500 de kilometri, pe CFR sau rutier, în circa 10 ore? Lipsa infrastructurii este tot o încălcare a dreptruilor omului.
R.L. S-a discutat și se discută în spațiul public despre necesitatea modificării unor articole din Constituția României. Cum vă plasați în acest subiect?
A.S. Îmi doresc foarte mult o asemenea discuție, mai ales că ne raportăm des la SUA sau Germania. Din acest punct de vedere, remarc că, în Constituția Germaniei, articolul 1 stipulează că demnitatea umană este inviolabilă, că respectarea și protejarea acesteia reprezintă obligația tuturor autorităților statului, că sunt obligatorii pentru puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească, ca drept aplicabil în mod nemijlocit. De abia apoi se vorbește despre stat. Și în SUA, Primul Amendament garantează „dreptul la fericire”. Constituția noastră începe cu definirea statului. Iată diferența: la noi statul, prin toate instituțiile lui, e mai important decât omul, cetățeanul!
R.L. Atunci cum vă explicați faptul că ambasadorii USA și ai țărilor occidentale prezenți în România, în ultimii 15 ani au aplaudat și aplaudă lupta împotriva corupției, fără a spune un cuvânt despre respectarea drepturilor omului și prezumția de nevinovăție?
A.S. Nu e rău că ambasadorii SUA și ai altor țări vestice foști și actuali susțin lupta împotriva corupției. Ce e rău este faptul că le lipsesc nuanțele când se referă la instituții de stat versus drepturile omului. În țările ambasadorilor occidentali de care ați pomenit, drepturile omului sunt sfinte, ori nu știu de ce domniile lor nu pun la fel de mare accent pe respectarea acestor drepturi și în România. Nu știu de ce dispare din discursurile lor acestă nuanță care n-ar afecta în vreun fel susținerea luptei împotriva corupției. Asta în condițiile în care în Parlamentul European una dintre cele mai importante comisii, poate cea mai importantă, este Comisia pentru Drepturile Omului. Ori Parlamentul României a promovat nenumărate legi fără ca acestea să primească avizul Comisiei.
R.L. România se află sub incidența unor sancțiuni internaționale pentru neaplicarea prevederilor unor convenții la care suntem parte semnatară. Cum ne vom achita de aceste prevederi asumate?
A.S. Suntem semnatari și am ratificat, de exemplu, Convenția de la Istanbul privind reducerea violenței domestice sau a celei de la ONU privind persoanele cu dizabilități. Din păcate, suntem restanți în ambele cazuri. Avem dată limită până în 2020 ca să luăm toate măsurile legislative și administrative ca toate persoanele cu dizabilități să devină persoane independente, iar noi nu am făcut și nu facem mare lucru în acest sens. Aș putea să vă înșir o mulțime de încălcări ale drepturilor omului. Inclusiv coziile interminabile la ghișele de stat ca să ridici un pașaport sau permisul de conducere sunt tot o incălcare a drepturilor omului și un abuz în serviciu. În schimb, în România toată atenția, pasiunea și energia publică sunt acaparate de discuția despre legile justiției și nu atât despre justiție în sine. Sunt mii de dosare în care oamenii stau ani de zile să se judece pentru un petec de pământ sau de gard sau așteaptă și un an ca să li se redacteze motivația după pronunțarea unei decizii. Sunt tot aspecte care țin de justiție, dar dacă nu e cu spectacol la televizor nu interesează pe nimeni.
R.L. Asta pentru că avem o clasă politică coruptă?
A.S. Nu e doar corupție, e și lipsă de viziune. Așa cum avem în România numai capete de autostrăzi așa avem numai capete de educație, capete de sănătate care vin de undeva și nu duc nicăieri!
R.L. Cine nu vrea respectarea drepturilor omului în România? Clasa politică, administrația, instituțiile de forță?
A.S. Fără număr, mai în glumă, mai în serios. Creșterea nivelului de educație ar duce la o conștientizare a drepturilor omului. Un popor educat în acest spirit ar determina și diminuarea abuzurilor. Dar statul nu cred că vrea asta. Fostul ministru de Externe din anii 40, Mihai Manoilescu s- a exprimat plastic : ”Dacă statul român ar fi o persoană fizică, ar sta numai la închisoare!” E valabil și astăzi.
R.L. Din punctul de vedere al respectării drepturilor omului, cum vi se pare cazul Dan Adamescu, decedat în închisoare? Asta, deși în prealabil, a fost încarcerat când nu se mai putea deplasa fiind grav bolnav.
A.S. Am să răspund indirect. Se comentează foarte mult despre supraaglomerarea din penitenciare, iar CEDO ne-a dat termen până în octombrie pentru prezentarea unui plan de măsuri. La data la care noi vorbim, 1 noiembrie, acest plan nu a fost prezentat. Soluția nu este atât construcția de noi penitenciare, ci reducerea recidivei. Când decidenții se vor gândi cum să reducă recidiva, atunci vom reduce și supraaglomerarea și implict sancțiunile CEDO. Pentru asta ar trebui să investim în programe de reeducare, să reevaluăm mărimea pedepselor din sistemul judiciar românesc pentru că sunt mari. Rata pedepselor cu închisoarea este de 9 luni în UE față de 37 de luni în România. Apoi, să mai diminuăm obsesia ”toți la închisoare”. În Germania, de exemplu, dacă n-ai săvârșit o faptă cu violență, execuți pedeapsa acasă, cu brățară electronică și doar dacă se eliberează vreun loc în penitenciar ești dus la locul de detenție. Acolo, sistemul carceral nu este gândit ca unul care să te dezumanizeze, să te facă animal, să te scoată mai rău decât ai intrat. Aș mai sublinia încă un lucru. Cele mai multe condamnări, mai exact 77%, sunt de natură patrimonială, iar infracțiunile rutiere ca număr sunt peste cele de corupție.
R.L. Și totuși cazul Adamescu a fost unic în sistemul nostru de justiție și carceral, al unui om doborât de boli și totuși încarcerat și mai apoi decedat în condiții absolut mizere.
A.S. Asta e o umilință. Ce bucurie poți să ai că un om bolnav a murit în îmchisoare refuzându-i tratamentul, din ceea ce s-a prezentat public? Ce sentiment creștin și de evlavie este acesta, până la urmă? Dar, cum vă spuneam, sentimentul pe care altfel îl clamăm, toleranța, a adunat 800 de persoane la un marș împotriva violenței care a determinat moartea a cel puțin 200 de femei în ultimii doi ani.
R.L. În legătură cu scosul oamenilor la mitinguri și marșuri, Alina Mungiu Pippidi a declarat anul trecut, cu ocazia demonstrațiilor din Piața Victoriei, că dânsa abia poate scoate 200-400 oameni în strada cu ajutorul oengeurilor sale. Cei ce scot 100 de mii, 200 de mii de oameni sunt numai serviciile de informații sau corporațiile transnaționale. Ce părere aveți de declarațiile sale?
A.S. Doamna Mungiu este mai documentată și are și mai multă experiență în domeniu. Poate să fie și așa ceva… Eu prefer să pun această atitudine pe seama indiferenței, ceea ce ar putea fi chiar mai grav. Mentalitatea de tip: dacă nu e la mine în curte, nu mă interesează. Nu vreau să cad în păcatul analizei prin excludere și pe tiparul dacă spui că sunt probleme în instituțiile de forță, afli că sabotezi lupta împotriva corupției, să afirm că cei care nu participă la un marș împotriva violenței domestice, sunt de acord cu violența.
E mult de lucru, dar când e atît de multă ură adunată la nivelul societății românești, în discursul public, greu vom crea o societate sănătoasă.
Citate
Modul în care ne raportăm la acest concept al drepturilor omului – care nu este unul abstract -, îl puteți vedea de la atitudinea decidenților până la reacția societății. Iar aici am un exemplu recent, respectiv numărul oamenilor care s-au alăturat marșului împotriva violenței domestice, adică vreo 800 de persoane.
Ce bucurie poți să ai că un om bolnav a murit în îmchisoare refuzându-i tratamentul, din ceea ce s-a prezentat public? Ce sentiment creștin și de evlavie este acesta, până la urmă?
Nu e doar corupție, e și lipsă de viziune. Așa cum avem în România numai capete de autostrăzi așa avem numai capete de educație, capete de sănătate care vin de undeva și nu duc nicăieri!
