Notiunea clivajului de dezvoltare dintre nordul bogat si sudul sarac a fost multa vreme un concept fundamental pentru economisti si actori decizionali. Din 1950 pana in 1980, nordul producea aproape 80% din PIB-ul global, reprezentand doar 22% din populatia planetei. Sudul, in care locuia restul populatiei, asigura doar 20% din PIB-ul global.
Demarcatia nord-sud este astazi depasita. Procesul dinamic al globalizarii a rezultat in niveluri nemaiintalnite de crestere economica si interdependenta. Chiar daca vechea demarcatie s-a estompat, au aparut noi linii care impart lumea in patru esaloane interconectate.
In primul pluton gasim economiile bogate, in special SUA, natiunile europene, Australia si Japonia, cu o populatie totala de aproape un miliard de oameni si un venit pe cap de locuitor care ajunge de la 79.000 USD (Luxemburg) la 16.000 USD (Coreea de Sud). In ultimii 50 de ani, aceste tari bogate au dominat economia mondiala, productia lor cumulata reprezentand patru cincimi din productia globala. Au aparut insa recent alte grupuri de economii nationale care contesta suprematia statelor bogate.
Aceste economii – sa le numim "globalizatoare" – constituie un al doilea esalon, care cuprinde aproximativ 30 de tari sarace si cu venituri medii (inclusiv China si India). Aceste state, in care traiesc 3,2 miliarde de oameni (cam 50% din populatia lumii), inregistreaza rate de crestere a PIB-ului pe cap de locuitor de peste 3,5%. Nivelul extraordinar de crestere economica durabila ar putea face ca aceste state sa devina noile motoare ale economiei mondiale in locul "bogatelor".
Din punctul de vedere al dimensiunii, geografiei, culturii si istoriei, globalizatoarele sunt un grup mare si eterogen de state care au invatat sa se integreze optim in economia globala, exploatand avantajele globalizarii pentru a impulsiona propria dezvoltare.
Un al treilea pluton este format din aproximativ 50 de tari cu venituri medii, a caror populatie insumeaza 1,1 miliarde de oameni. Pe teritoriul lor se gasesc multe din resursele naturale vitale pentru omenire, inclusiv aproape 60% din rezervele globale de petrol. Dar aceste "rentiere" au fost incapabile sa traduca rentele provenite din bogatia resurselor naturale intr-o crestere economica durabila.
In fine, un al patrulea esalon cuprinde tarile ramase in urma – cele mai sarace economii, in care traiesc peste un miliard de oameni. Aceste state continua stagnarea sau declinul economic. Situate in special in Africa subsahariana, "inapoiatele" sunt in mare parte izolate de economia globala si se confrunta cu probleme majore de dezvoltare.
Aceasta lume in patru esaloane ne pune in fata a trei provocari fundamentale.
In primul rand, trebuie sporite eforturile pentru a ne asigura ca inapoiatele nu vor mai fi lasate in urma. Asemenea eforturi presupun noi politici de dezvoltare, o asistenta mai generoasa si mai eficienta. Daca ne uitam la fluxurile de ajutoare, vom constata ca, desi asistenta pentru dezvoltare a crescut in 2005 la 107 miliarde USD, cea mai mare parte a sumelor suplimentare a fost directionata catre "circumstante speciale", cum ar fi scutirea de datorii sau programe destinate Irakului si Afganistanului. Tristul adevar este ca ajutoarele de dezvoltare pentru Africa au scazut de la 49 USD/persoana in 1980 la 38 USD/persoana in 2005. Nevoile reale de dezvoltare ale tarilor inapoiate si ale altor zone ale globului nu sunt acoperite, in pofida retoricii referitoare la sporirea ajutoarelor de dezvoltare.
In al doilea rand, vechile puteri trebuie sa gestioneze cresterea economica a globalizatoarelor – in special a Chinei si Indiei – printr-o reforma a ordinii internationale. Bogatele vor continua sa ramana actori globali, dar, pe masura ce forta economica relativa a globalizatoarelor va creste, ele vor revendica un rol mai mare in politica internationala. Cele mai multe bogate par nepregatite pentru aceste schimbari, dar pretentiile vor trebui indeplinite.
In ultimul rand trebuie sa tinem cont ca, desi globalizatoarele au reusit sa scoata milioane de oameni din saracie si sa reduca inegalitatea globala, rezultatul nu s-a concretizat sub forma unei lumi mai egale. Economii nationale precum cea a Chinei si Indiei asista in prezent la o crestere a inechitatii interne. Indiferent ca vorbim de decalajele dintre zonele de coasta si cele continentale sau de clivajul urban-rural, aceste tari trebuie sa rezolve problema disparitatilor, pentru ca o inegalitate crescuta ar putea ameninta chiar capacitatea lor de a creste in ritmul de pana acum.
Daca vrem sa cream o lume mai echitabila, atunci este nevoie de o mai mare coerenta a unor parghii precum comertul, investitiile, asistenta si migratia, dar si de o reforma a institutiilor globale. Procedand astfel ne vom putea mari capacitatea de a face fata provocarilor globale si vom fi in masura sa imbunatatim perspectivele de a construi o lume mai echitabila. Altfel vom spune adio unor demarcatii vechi doar pentru a ura bun venit altora noi.
James Wolfensohn, fost presedinte al Bancii Mondiale, este presedintele Wolfensohn and Company.
Copyright: Project Syndicate/Europe’s World, 2007
www.project-syndicate.org
www.europesworld.org
