Grupul P5+1 (puterile nucleare din Consiliul de Securitate plus Germania), în care s-a distins de la distanţă voinţa politică a Statelor Unite, a ajuns în ultimul ceas, practic în momentul expirării termenului de negociere de la Lau-sanne, la un acord-cadru cu Iranul, pe vechiul şi controversatul dosar privind programul nuclear al Teheranului. Trebuie imediat adăugat că ceea ce s-a convenit în Elveţia este (doar) un acord de principiu, care deschide calea negocierii detaliilor Acordului final, acesta trebuind la rândul lui definitivat până pe 30 iunie a.c.
În esenţă, este vorba de o înţelegere prin care Vestul ar trebui să se asigure că Iranului îi va fi imposibil să mai fabrice arma nucleară, reducân-
du-şi producţia de uraniu îmbogăţit la o treime din parametrii actuali, ceea ce l-ar face într-adevăr utilizabil doar în scopuri civile, iar Teheranul ar urma să obţină o ridicare graduală a sanc-ţiunilor economice internaţionale, care i-au afectat grav economia şi nivelul de viaţă în ultimii zece ani, începând imediat după primele Rezoluţii ale ONU pe această temă, adoptate în 2006. Monitorizarea programului nuclear redus al Iranului este prevăzută a dura alţi zece ani, începând de la momentul adoptării documentului final.
Acordul marilor puteri cu guvernul considerat „moderat” al preşedintelui Hassan Rouhani are însă, dincolo de cei care îl salută, şi o mulţime de opozanţi: în Israel, Arabia Saudită, Statele Unite şi, deloc surprinzător, chiar în Iran. Raţiunile sunt diferite, de la caz la caz. Politică se face peste tot, iar cei care nu sunt implicaţi în „decontarea” acestui succes diplomatic şi nu pot capitaliza politic prin susţinerea lui o fac invers, prin criticarea şi combaterea înţelegerii încheiate.
În plus, revenirea Iranului pe scena politică internaţională, după o lungă perioadă de izolare, reechilibrează oarecum raporturile de putere suniţi-şiiţi şi restructurează balanţa de putere din Orientul Mijlociu. Nu întâmplător Arabia Saudită a intervenit militar în Yemen, împotriva miliţiilor rebele şiite houthi: nu neapărat de dragul preşedintelui Hadi, încă în funcţie, refugiat de la Sanaa la Aden, cât mai ales în încercarea de a se reprofila urgent ca principală putere a regiunii şi de a evita apariţia unui nou regim şiit în zonă, presupus a fi sponsorizat de Iran, marele său rival.
Orientul Mijlociu este într-o schimbare accelerată, iar atmosfera se degradează aproape peste tot. Tensiunea în lumea islamică a crescut la cote cu adevărat istorice, paroxistice. Întregul Orient Mijlociu fierbe, după declicul provocat de „Primăvara arabă” din 2011-2012, care a descătuşat forţe dormante şi frustrări adânci. La Cairo funcţio-nează practic, din nou, o dictatură militară, cosmetizată sub masca unor alegeri controlate de regimul militar rezultat din lovitura de stat de pe 3 iulie 2013, care a curmat brusc, ilegitim, un regim ales liber, dar cu evidente accente islamiste şi, oarecum previzibil, cu potenţial autoritarist. Dilema politică a Egiptului era şi este, aşadar, perfectă. Tunisia, multă vreme exemplul pozitiv, se confruntă cu întoarcerea terorismului. Libia post-Ghadafi se dezintegrează ca stat şi se retribalizează. Irakul este un stat eşuat. Siria, o tragedie fără sfârşit. ISIS rezistă, în pofida intervenţiei coaliţiei internaţionale care încearcă distrugerea organizaţiei criminale, dar care nu a reuşit, după aproape un an, decât eliberarea Tikritului, umbrită însă de recunoaşterea intrării ISIS în periferiile Damascului. Turcia se islamizează politic, dincolo de orice dubii şi interpretări, fiind tot mai departe de Uniunea Europeană şi de platforma occidentală. Fostul preşedinte al Iranului, detestatul Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013), a sugerat recent intenţia de a reveni în politică[1], sperând probabil într-un context favorabil lui, după succesiunea care se va produce, mai devreme sau mai târziu, în poziţia de lider spiritual al Iranului. Ayatollahul Khamenei este grav bolnav, iar facţiunile concurente ale regimului islamist, unele incontestabil mai conservatoare decât regimul instalat după victoria lui Rouhani, dau târcoale puterii la Teheran[2]. Benjamin Netanyahu tocmai a câştigat al patrulea mandat de premier al Israelului interpretând o partitură dură şi criticând deschis Statele Unite, chiar şi la Washington, în faţa Congresului, pentru înţelegerea făcută cu Iranul.
Acesta este, schiţat în linii mari, tabloul lumii politice orientale, răvăşită de crize, clivaje şi confruntări aparent ireconciliabile, în care apare totuşi acordul cu Iranul, smuls la limita negocierilor. Una dintre puţinele raze de speranţă, încă firavă, ce-i drept, într-un context contorsionat de violenţe, drame, suferinţă şi dorinţă de răzbunare. Mă număr printre cei care consideră că premierul Netanyahu va accepta în cele din urmă acordul cu Iranul[3], pentru a nu risca izolarea politică internaţională pe această temă, probabil aruncând în joc tema unui ultim amendament, a unui compromis discursiv pe care ar trebui să îl facă Iranul în faţa Israelului, astfel încât lucrurile să nu pară o victorie politico-diplomatică a Teheranului şi o înfrângere a lobby-ului anti-Acord al Ierusalimului.
Întrebarea-cheie este acum, în opinia mea: care ar fi consecinţele înţelegerii cu Iranul şi ale sfârşitului izolării internaţionale a regimului de la Teheran? Aş vedea trei tipuri de efecte ale acestui aparent surprinzător proiect al Washingtonului, nu lipsit de riscuri, dar devenit tot mai limpede în ultimii doi ani, de atragere/implicare/reintegrare a Teheranului în comunitatea de dialog şi negociere a regimurilor credibile din Orientul Mijlociu. Iată, nici scutul american antirachetă din Europa Centrală nu mai vizează, în discursul oficialilor, la fel ca în 2011-2012, „ameninţarea rachetelor cu rază medie de acţiune din Iran”. Ca prin minune, pericolul iranian a dispărut din justificarea scutului, în caz că cineva chiar se temea că Iranul va lovi ţările NATO din flancul estic european. În fine, beneficiile Acordului ar fi, pentru a le menţiona succint, strategice, politice şi economice.
Strategic, atragerea şi implicarea Iranului în politica regională ar putea fi un câştig pe termen lung, inclusiv pentru interesele Statelor Unite, prin presupusa responsabilizare a Teheranului faţă de evoluţiile din zonă şi, indirect, prin ţinerea în şah a unei Arabii Saudite tot mai imprevizibile, aflată în momentul unei schimbări de generaţii politice. Putem intui că Washingtonul caută să stabilească o nouă balanţă de putere în regiune, cu o bază de susţinere mai largă decât cea de până acum, cu mai mulţi actori, în care fiecare să fie interesat să aibă o relaţie bilaterală bună cu Statele Unite, pentru a beneficia de diverse garanţii şi avantaje.
Politic, acordul este bun pentru că vine într-un moment critic, în care Administraţiei Obama i se reproşează lipsa de angajament pe plan internaţional şi pierderea influenţei în dosare de securitate sensibile şi complicate. Alegerile prezidenţiale se apropie, iar democraţii vor avea de dat răspunsuri la întrebări grele ale republicanilor, mai ales privind politica externă şi eficienţa guvernului american în garantarea securităţii naţionale, regionale şi globale.
Economic, reintrarea exporturilor masive de petrol iranian pe piaţă ar putea menţine multă vreme scăzut preţul barilului (efect pozitiv pentru creşterea economiei americane şi globale, plus, deloc neglijabil, anularea unui asset al Rusiei, respectiv îngreunarea refacerii economiei ruseşti, puternic influenţată de încasările din vânzarea de hidrocarburi), în condiţiile în care există în prezent pericolul unei noi creşteri a preţului petrolului[4].
Desigur, la capitolul riscuri putem numi, cel puţin teoretic, scenariul în care, scăpat din strânsoarea sancţiunilor şi cu o monitorizare internaţională superficială a programului său nuclear, Iranul să anunţe în câţiva ani că a devenit putere nucleară, pretinzând în consecinţă un alt tip de tratament politic la nivel regional şi global. Ar fi un dezastru pentru întreaga strategie pusă în joc acum de Statele Unite şi pentru echilibrul regional de putere în Orientul Mijlociu. Şi, totodată, o recunoaştere tardivă a scepticismului lui Netanyahu în legătură cu încrederea care poate fi acordată Republicii Islamice a Iranului. Riscul menţionat, deşi nu poate fi total exclus, este însă contrabalansat de un risc alternativ chiar mai mare, acela ca eşecul regimului Rouhani în stabilizarea economică a Iranului să conducă la o schimbare de leadership la Teheran, şi nu în sensul democraţiei liberale, ci în direcţia revenirii ultraconservatorilor la tabloul de comandă. Iar aceştia nu ar fi nici măcar interesaţi în dialogul cu puterile occidentale, aşa cum nu a fost interesat Ahmadinejad în timpul mandatelor sale, în pofida sancţiunilor la care a fost supusă ţara sa.
NOTE
[1] http://www.washingtonpost.com/blogs/worldviews/wp/2015/02/02/hes-back-new-web-site-suggests-irans-ahmadinejad-may-be-plotting-return/
[2] http://www.breitbart.com/national-security/2015/03/06/world-view-khameneis-illness-may-signal-generational-policy-change-in-iran/
[3] http://www.ecfr.eu/article/why_netanyahu_may_accept_an_iranian_deal
[4] http://www.marketwatch.com/story/oil-rebounds-as-iran-exports-seen-taking-months-to-ramp-up-2015-04-06
