Romanul s-a nascut poet si pentru ca traduce titlul celui mai recent film al lui Michel Gondry, "La Science des rêves"/"The Science of Sleep", prin "Arta viselor". O fi bine, o fi rau?
Filmul are de ce sa fie vazut, dar nu stiu cat ii va multumi pe acei spectatori care jura cu o mana pe "Die Hard 4.0" (intra si el tot azi pe ecrane) si cu cealalta pe "Transformers" (intra saptamana viitoare). Filmul lui Michel Gondry e insa din alta paradigma. Dupa ce il vezi, realitatea din jur se modifica. Motivele de pe bluza unei doamne respectabile vazute in tramvai aduc a benzi desenate, iar pipi-ul pe care-l faci la toaleta seamana a celofan. De unde si pana unde? Michel Gondry face un film suprarealist suta la suta, in care fictiunea cucereste pas cu pas realitatea, transformandu-si pana la final spectatorul si deschizandu-i trapele imaginatiei. Stéphane (Gael Garcia Bernal) e un tanar desenator care traieste in lumea lui colorata, dar care revine din Mexic la Paris, unde mama i-a gasit o slujba, pare-se foarte creativa. Numai ca da peste un birou cu trei ciudati care compun calendare cu femei goale, pentru ca asta cere piata. Hotarat sa se intoarca in Mexic, Stéphane amana decizia pentru ca in apartamentul vecin se muta o fata draguta, Stéphanie (Charlotte Gainsbourg). Desi initial prietena ei parea mai interesanta, Stéphane ajunge sa se indragosteasca de vecina si cu cat se indragosteste mai mult cu atat mai respins se simte, si viceversa.
Baiatul respins din inima fiecarui barbat
Dupa precedentul "The Eternal Sunshine of a Spotless Mind"/"Fericirea eterna a mintii neprihanite" (2004), Michel Gondry revine la tema cuplului inclus intr-un creier imens mustind de panica incomunicabilitatii. Eroul continua sa-si exploreze propria lume, dar nu mai vrea s-o excluda pe femeia iubita din ea, dimpotriva. Nu stii de multe ori cu siguranta unde e imaginatia si unde e realitatea filmului cea care vorbeste, dar cred ca dupa cel mult o jumatate de ora mintea spectatorului se obisnuieste cu apa de celofan care curge la robinet, cu telefonul de pasla ori cu norii de vata care sunt sustinuti la inaltimea tavanului cautand pe claviatura pianului tonalitatea potrivita.
"Arta viselor" este in primul rand o poveste de dragoste trista si autobiografica. Asta spune si Michel Gondry, care a filmat chiar in cladirea din Paris unde a locuit cu mama copilului sau. Autobiografic si autocompatimitor, filmul spune o poveste trista, cu un baiat care nu e iubit sau care crede ca nu e iubit. Nu stii exact cum stau lucrurile, dar mintea omeneasca e in asa fel construita (cu arta si/sau stiinta) incat compune si recompune infinit realitatea. Spre deosebire de "Fericirea eterna a mintii neprihanite", insa, naratiunea este lineara, suprarealismul intervenind in visele eroului, care se petrec deopotriva in stare de somn si, mai ales, in stare de veghe. Acest lucru ii da posibilitatea lui Gondry (care a scris si scenariul) sa exploreze foarte cinematografic cutele mintii omenesti. Aceste bucati onirice nu sunt aruncate otova si nu sunt obtinute aglomerand tot felul de aiureli diferite. Ma rog, cine a vazut precedentele filme ale lui Gondry nu se indoieste ca acesta a citit destul de mult, mai ales psihologie si psihanaliza, si ca nu iese ca din apa sa faca un film MTV-ist despre vise, in care sa arunce animatie cu hartie creponata si maini imense. De altfel, cred ca acele maini imense (pe care le-a folosit si Mircea Saucan in "Meandre") tin aici de un sindrom al carui nume l-am uitat si care defineste in psihanaliza rememorarea spontana a sanului matern prin senzatia uneori infricosatoare ca te ineci cu ceva asemanator unor bucati imense de pasla, gura devenind si ea imensa. Il suspectez pe Gondry ca stie aceste lucruri, mai ales ca Stéphane proiecteaza pe Stéphanie imaginea mamei sale. Tot ce se petrece in film este psihanalizabil si logic in acesti termeni, desi, cum spuneam, filmul urmeaza logica suprarealista a viselor. Dincolo de psihanaliza si de teorii de pasla, "Arta viselor" te convinge de un lucru: poate fi realitatea oricat de hada, cand ai o minte, vorba poetului, "n-o poti uita…". Ca nu te uita ea.
