Statele membre NATO au convenit împreună cu preşedintele rus să extindă cooperarea, inclusiv în privinţa scutului antirachetă. Întrebarea este ce a primit Medvedev în schimb.
„Orice târg cu ruşii tinde să se încheie prin cedarea bijuteriilor coroanei pe grăunţe”, obişnuia să spună personajul lui John le Carré George Smiley. Citatul este amintit de jurnalistul eston Eerik-Niiles Kross în contextul Summitului NATO-Rusia, care a avut loc sâmbătă la Lisabona şi care s-a încheiat într-o atmosferă de înţelegere totală. Astfel, în comunicatul final, aliaţii şi Rusia confirmă că au convenit asupra susţinerii guvernului afgan şi că s-au înţeles să extindă transportul de bunuri neletale spre Afganistan prin sistemul feroviar rusesc. Totodată, părţile s-au angajat să coopereze în combaterea terorismului şi a pirateriei şi au convenit „să discute asupra cooperării în privinţa scutului antirachetă”.
Preşedintele Medvedev a calificat „depăşită” epoca tensiunilor dintre Alianţa Nord-Atlantică şi Rusia, iar rezultatul summitului drept „istoric”, secretarul general NATO, Anders Fogh Rasmussen, l-a numit „moment de cotitură”, în timp ce preşedintele Obama a ţinut chiar să aibă o discuţie privată de 20 de minute, care nu fusese programată, cu Medvedev, pe care a calificat-o drept „cordială”. Întrebarea este în ce constă „cotitura istorică” produsă în relaţia NATO-Rusia în afară de faptul că Aliaţii au obţinut un acord de tranzit spre Afganistan şi o promisiune vagă în privinţa cooperării în materie de apărare antirachetă. Dacă NATO a precizat că nu e vorba de a integra sistemele antirachetă ale Alianţei cu cele ale Rusiei, ci de schimburi de informaţii şi stabilirea unui sistem de alertă reciprocă, nu acelaşi lucru l-a înţeles şi Medvedev, care a subliniat că Rusia „nu va participa decât într-un parteneriat strategic deplin” în scopul de „a contribui la crearea unui spaţiu comun al păcii, securităţii şi stabilităţii în spaţiul euro-atlantic”. Cum în diplomaţie cuvintele sunt menite să ascundă adevărul, afirmaţiile lui Medvedev despre „participarea totală” indică faptul că scopul Moscovei este să obţină drept de veto asupra deciziilor Alianţei în materie de securitate europeană.
Problema este dacă Administraţia Obama este dispusă să i-l şi ofere pentru că Franţa şi Germania au semnalat deja că nu se opun unui rol crescut al Rusiei. Documentele strategice publicate în ultimii zece ani la Moscova – concepte strategice, doctrină militară, priorităţi de politică externă – converg toate spre cel puţin trei elemente fundamentale: oprirea extinderii NATO spre Est (s-a obţinut la Bucureşti), conservarea unei „sfere de interese privilegiate” (s-a obţinut după războiul din Georgia) şi transformarea ordinii unipolare americano-centrică într-o ordine multipolară în care Rusia să ocupe un loc de mare putere. În acest scop, Rusia are nevoie să neutralizeze NATO, iar a obţine drept de veto asupra acţiunilor Alianţei este cel mai eficient mod de a o neutraliza. Cererea a fost făcută deja explicit printr-un proiect de acord în privinţa cooperării NATO-Rusia care i-a fost prezentat lui Rasmussen în cursul vizitei sale la Moscova, care mai menţionează şi că NATO nu va avea voie să desfăşoare pe teritoriul fostelor state comuniste mai mult de 3.000 de soldaţi (o brigadă).
Întrebarea este aşadar dacă a dat NATO bijuteriile coroanei pe grăunţe sau, cu alte cuvinte, independenţa de decizie pentru tranzitul spre Afganistan, o ţară din care deja se angajase cu o zi înainte să se retragă până în 2014.
