Supravieţuirea politicienilor depinde adesea de abilitatea lor de a minţi, în vreme ce succesul născocirilor amăgitoare depinde de nevoia electoratului de a fugi de realitate. De aceea, rămâne de actualitate o întrebare pusă la Radio Erevan: „Când poţi să-ţi dai seama că un politician minte?”. Răspunsul: „Când deschide gura să spună ceva”.
1. Minciuna recunoscută, cu bonus de anticipaţie. Românii nu s-au indignat vizibil după declaraţia condescendent-binevoitoare a responsabilului cu finanţele naţionale. Cu patru ani înainte, în Ungaria, când premierul Ferenc Gyurcsany spunea într-o şedinţă de partid cu uşile închise, referindu-se la politica fiscală a ţării: „Am minţit încontinuu în ultimii doi ani. Era de-a dreptul clar că ceea ce spuneam nu este adevărul”, piaţa centrală a Budapestei s-a umplut până la refuz de oameni care s-au enervat de nonşalanţa cu care şeful guvernului a povestit că a câştigat alegerile înşelându-şi alegătorii. În România, după jumătate de an de ministeriat, Sebastian Vlădescu ne face cadou sinceritatea sa generoasă, fără să clipească şi fără să se teamă de consecinţe: „Am fi putut să minţim încă şase luni, să vedem ce se întâmplă, să spunem că Europa merge bine, că România merge bine, însă Guvernul a hotărât să spună adevărul şi să anunţe populaţia că Europa merge prost, iar România s-ar putea să meargă şi ea prost”.
2. Minciuna prin omisiune. Politicienii aflaţi la putere ştiau că România se află în pragul falimentului, dar au preferat să tacă. „A fost o minciună prin omisiune”, explică senin ministrul PDL al Transporturilor, Radu Berceanu, argumentând că „n-a existat un partid atât de sinucigaş, cum nici în alte ţări nu există asemenea partide, care în campania electorală să iasă şi să spună că este extraordinar de rău şi că ne ducem spre prăpastie”. Domnul Berceanu a uitat probabil că anul trecut, în Grecia, partidul de dreapta al lui Kostas Karamanlis a pierdut votul de încredere pe seama reformelor dure pe care le propunea, înainte ca ţara să fi ajuns la fundul sacului, iar socialiştii unguri au pierdut cu un scor fără precedent în istoria lor, tot după ce au fost nevoiţi să pună ordine în cheltuielile cu salariile şi pensiile.
3. Minciuna care ne face plăcere. În toamna anului 2008, înainte de alegerile parlamentare, preşedintele Traian Băsescu a fost promotorul legii măririi lefurilor dascălilor cu 50 la sută. Într-o perioadă în care toată Europa încerca să găsescă soluţii pentru a trece criza fără mari pierderi, şeful statului îi convingea pe profesori că vor avea garantate salarii mai bune dacă vor vota partidul său. „Ideea că nu sunt bani nu este o realitate”, declara Traian Băsescu la promularea legii, ştiind poate chiar de atunci că învăţătorii şi profesorii se bucurau degeaba. „Bugetul poate fi aşezat pe priorităţi, iar din acest punct de vedere este doar o chestiune de voinţă politică.” Legea de creştere a salariilor cadrelor didactice urma să intre însă în vigoare abia de la începutul anului 2010, după ce toţi sacii partidului şi ai prezidentului fusesră urcaţi în căruţă.
4. Minciuna preferată a socialiştilor, furată de liberali. Guvernul Tăriceanu s-a preocupat în ultimii ani de mandat mai degrabă cu măsurile sociale decât cu cele liberale, iar creşterea succesivă a pensiilor a culminat cu o decizie luată imediat înainte de campania electorală din 2008. „Nu s-a schimbat nimic, sunt bani”, a apăsat convingător pe pedală Călin Popescu Tăriceanu.
5. Minciuna ca scuză pentru risipa generală. După alegerile generale din 2008, Traian Băsescu a anunţat inopinat că România are nevoie de o „centură de siguranţă” de la FMI, că nu a fost avertizat că ţara va intra în criză şi că împrumutul necesar pentru supravieţuire este de 20 miliarde euro.
6. Minciuna de subzistenţă în campania electorală. Premierul Emil Boc a declarat anul trecut în septembrie, pe vremea când încă era aliat cu PSD, că România „are bani pentru pensii” şi că „nici un salariat român care lucrează la stat nu va suferi o diminuare a veniturilor salariale”.
7. Minciuna de onoare. Ministrul Apărării, Gabriel Oprea, anunţa acum o lună şi jumătate că îşi va da demisia dacă pensiile militarilor vor fi diminuate. Generalul în rezervă a bătut eroic cu pumnul în masă – „Nu mă mai pot uita în ochii colegilor mei!” -, dar când a venit momentul să fie de acord în Guvern nu doar cu scăderea pensiilor, ci şi cu cea a salariilor militarilor, nici nu a protestat şi nici nu şi-a dat demisia.