Potrivit unor oameni foarte învăţaţi – sau ceea ce trece în lumea de azi drept „învăţaţi” -, pe 21 decembrie 2012, după calendarul mayaş, ar trebui să se producă o aliniere nemaiîntâlnită a planetelor ori a galaxiilor, un eveniment care se pare că va avea câteva consecinţe neplăcute asupra Terrei, printre care cea mai notabilă ar fi sfârşitul lumii. Suntem în măsură să vă informăm că, din fericire, sfârşitul lumii se amână la o dată ulterioară. Din nefericire, anul 2012 vine cu câteva schimbări politice însemnate printre care nu se va număra însă şi sfârşitul crizei.
Vorba celebrului „filozof” american Yogi Berra, „it’s déjà vu all over again”. În 1999 se discuta savant despre „Millenium”, cu varianta lui pentru tocilari Y2K, virusul care ar fi trebuit să ne dea toate computerele peste cap şi să aducă sfârşitul civilizaţiei aşa cum o ştim. S-au scris milioane de pagini pe această temă, s-au consumat mii de ore de emisie tv, s-au realizat filme şi seriale de succes şi s-au câştigat milioane de dolari din afacerea „Sfârşitul lumii”. Acum se întâmplă din nou. Cum rândul trecut au existat câteva controverse legate de data exactă la care se va produce Armaghedonul şi cum profeţiile nu s-au împlinit, de data aceasta s-a recurs la ceea ce pare să fie o sursă de autoritate epistemică mai solidă decât banalul şi îndoielnicul – dacă este aprobat de Vatican, sigur e o conspiraţie! – calendar gregorian, şi anume la calendarul mayaş. Pe scurt, s-ar părea că fix pe 21 decembrie 2012, la o oră încă neprecizată, va avea loc mult aşteptatul cataclism planetar: Terra se va alinia cu Calea Lactee, polii se vor inversa şi forţa gravitaţiei va dispărea (sau se va inversa şi ea, dar din punctul nostru de vedere e tot aia). În consecinţă, atmosfera va dispărea, oceanele vor seca, vulcanii vor erupe toţi deodată etc. Adio, lume crudă!
Singurul efect al acestor predicţii deloc noi este că se scriu milioane de pagini pe această temă, se consumă mii de ore de emisie tv, se produc filme şi seriale de succes şi câţiva oameni care au pariat pe „sfârşitul lumii” vor câştiga milioane de dolari/euro din această afacere. Putem prezice, aşadar, pentru dumneavoastră fără teama că ne înşelăm că lumea nu se va sfârşi în 2012. Ne-o spune Ştiinţa, aia clasică, empirică, nu practicile voodoo popularizate de „savanţi” precum cei din zona „încălzirii globale”, care trec din păcate prea uşor drept ştiinţă în zilele noastre. În schimb, prezicem că predicţiile despre sfârşitul lumii nu se vor opri aici, ci vor continua în acelaşi ritm susţinut şi în 2012, şi în 2020, 2050 etc., până la sfârşitul veacurilor. Ceea ce ne lasă pe noi să ne confruntăm cu griji mult mai puţin spectaculoase, cum ar fi criza economică şi evoluţiile politice interne şi globale, care, vrem, nu vrem, ne afectează vieţile mai mult decât am dori sau decât ar trebui. Aşadar, cum va arăta lumea reală în 2012?
România, la marginea lumii predictibile
Uitându-ne peste Biblia predicţiilor politice şi economice – publicaţia „The World in 2012″ – celebrul supliment scos la sfârşitul fiecărui an de revista The Economist, nu găsim decât o menţiune foartă scurtă despre România, la pagina 100, în secţiunea „Lumea în cifre”.
Iat-o: „Creştere PIB: 2%; PIB: 187 mld USD (Paritatea Puterii de Cumpărare (PPP): 270 mld USD); Inflaţie: 4%; Populaţie: 21,4 mil; PIB per capita: 8.700 USD (PPP:12.760 USD).
Austeritatea şi recesiunea au erodat susţinerea pentru coaliţia de două partide aflată la guvernare, dar aceasta va şchiopăta până la alegerile de la sfârşitul anului. O proaspăt întocmită coaliţie care înclină spre dreapta este probabil să preia puterea, dar o dată ce scopul comun va fi fost atins, va începe să crape, la fel ca şi capacitatea ei de a contura politici clare. Economia – care a intrat, dar şi a ieşit mai târziu din recesiune, va creşte modest în 2012″.
Atât. Cifrele par corecte, la fel şi predicţiile privind creşterea economică modestă şi capacitatea USL de a formula politici coerente. Dar este USL coaliţie de centru-dreapta? Cine, cum şi ce anume ar califica alianţa PSD-PNL-PC drept coaliţie de dreapta, când partea cea mai importantă a USL o reprezintă social-democraţii, PNL nu a aplicat politici liberale nici când a fost la guvernare, iar PC nu este altceva decât extensia politică a lui Dan Voiculescu?
Singurul element oarecum obiectiv care ar îndreptăţi o asemenea apreciere este promisiunea USL de a reduce taxele şi impozitele pentru persoanele cu venituri mici concomitent cu menţinerea plafonului de 16% pentru impozitul pe profit impropriu numită „impozitare regresivă”. Coroborată însă cu celelalte promisiuni ale USL – ameninţarea deschisă cu denunţarea sau renegocierea acordului cu FMI, indexarea sau chiar creşterea pensiilor, creşterea progresivă a salariilor bugetarilor, investiţii guvernamentale în economie, menţinerea intactă a aparatului de stat, creşterea semnificativă a birocraţiei prin adăugarea unui nou nivel administrativ (cel regional) la cele trei existente astăzi, conservarea statu quo-ului în întreprinderile de stat – această unică propunere de dreapta îşi pierde credibilitatea.
Reducerea taxelor şi impozitelor în condiţiile unei creşteri economice modeste înseamnă mai puţini bani la buget, deci mai puţini bani pentru pensii, salarii, investiţii şi cheltuieli materiale şi prin urmare, din două una: fie USL îşi va respecta această propunere de dreapta iar atunci va fi obligată să renunţe la toate celelalte a doua zi de la instalarea la Palatul Victoria, ba chiar să permanentizeze reducerile operate de Guvernul Boc şi să procedeze la unele noi, fie să le respecte pe toate celelalte, iar atunci va fi obligată să mărească taxele şi impozitele. Angajamentele luate de liderii USL că vor respecta limitele de deficit incluse în acordul de Uniune Fiscală convenit pe 9 decembrie la nivel european fac imposibilă finanţarea „programului” USL prin mărirea deficitului şi prin îndatorare şi, din fericire, maşina de tipărit bani nu se află la guvern, ci la Banca Naţională, deci finanţarea măsurilor sociale prin „mărgele”, adică prin inflaţie pică. Or, alte opţiuni nu există.
În consecinţă, promisiunile USL nu sunt altceva decât un ambalaj electoral populist menit să ia ochii alegătorilor în campanie, dar fără conţinut politic serios. De aceea, cineva s-ar putea întreba cât de informate sunt analizele şi predicţiile făcute de cei de la The Economist – având în vedere ridicolul afirmaţiei „USL, coaliţie de centru-dreapta” – care pun serios la îndoială competenţa şi credibilitatea publicaţiei londoneze. Alternativa este că cineva de la Bucureşti îi hrăneşte cu bună ştiinţă cu informaţii false pe cei de la The Economist.
Necunoscuta Băsescu
Bătălia politică din 2012 va fi însă mult mai prozaică decât o prezumă nefericita expresie „coaliţie de opoziţie care înclină spre dreapta”. Asta pentru că lupta stânga-dreapta presupune la un moment dat o confruntare de idei, iar un lucru este sigur în 2012: nu vom avea parte de o luptă de idei. În parte, pentru că nu are cine să le producă. PSD este notoriu din acest punct de vedere, aflat cum este de 22 de ani într-o incapacitate cronică de a atrage de partea sa intelectuali de stânga credibili care să îi ofere un flux consistent de idei politice. Cel care părea la un moment dat să spargă acest blestem intelectual al socialiştilor, Adrian Năstase, a devenit astăzi nefrecventabil din mai multe raţiuni, iar leadership-ul actual cu Victor Ponta, Dan Şova, Nicolae Bănicioiu sau Titus Corlăţean oferă un portret de grup dezolant. PNL, inclusiv intelectualii afiliaţi, se modifică inexorabil după chipul şi asemănarea lui Crin Antonescu şi se transformă într-un grup de indivizi frustraţi care nu pot gândi nimic dincolo de ura iraţională faţă de Traian Băsescu, unde „iraţională” este cuvântul-cheie. La Voiculescu nu e cazul de idei.
În schimb, PDL a reuşit cea mai spectaculoasă contraperformanţă, demnă de consemnat în anale, să îşi îndepărteze programatic toţi oamenii de valoare care puteau contribui la substanţa intelectuală a ofertei sale politice. Inclusiv acei intelectuali cooptaţi la un moment în partid pentru credibilitate au fost împinşi la margine de oameni precum Elena Udrea, Ioan Oltean, Falcă, Ştefan, dar mai ales Elena Udrea. Excepţia a reprezentat-o Traian Băsescu, care a mizat mai întâi pe anticorupţie, apoi pe reforma statutului.
În 2012, bătălia se va da însă în zona cea mai de jos şi cea mai murdară a politicii, în zona primarilor şi activiştilor de carieră, în zona şantajului şi cumpărării de voturi fără ruşine. Pentru genul acesta de bătălie care se dă în mocirlă, cu ghioaga, ai nevoie de UNPR, ai nevoie de oameni ca Dragnea, Oprişan, Mazăre, Morega, Udrea, Ştefan sau Falcă, nu de cavaleri pe cai albi ca Monica Macovei. Până şi Băsescu a renunţat la orice „excepţionalism” în momentul în care a abandonat, atât de ignobil anticorupţia.
Miza pentru USL este să obţină un scor care să-i permită ca după redistribuire să aibă majoritatea de 50% plus unu care să-i permită să formeze guvernul şi să îl suspende pe Băsescu. Pentru PDL, miza este să prevină ca acest lucru să se întâmple, caz în care e ca şi cum ar fi câştigat alegerile. Cu lideri ca Ponta şi Antonescu, acest obiectiv al PDL este realizabil. USL nu mai are surprize de oferit. PDL nu şi-a epuizat încă toate atu-urile. Dar lipsit de idei cum este, PDL le aşteaptă de la Traian Băsescu. Cu ce mai poate veni însă acesta? Un nou referendum pentru modificarea Constituţiei? Posibil, dar este puţin probabil să atragă foarte mulţi entuziaşti într-o ţară care refuză să vadă realitatea economică din jurul ei. Un şoc ar putea fi numele vitorului prim-ministru. Spre deosebire de USL, PDL nu se grăbeşte să anunţe nici numele candidatului la primăria Capitalei, nici pe cel al viitorului prim-ministru, în condiţiile în care Emil Boc a anunţat că nu mai doreşte un nou mandat. Aceste două nume, dacă vor fi bine alese, ar putea modifica echilibrul politic şi înclina balanţa către PDL. Dacă nu, USL şi liderii săi iresponsabili au alegerile în buzunar.
Ar fi putut fi şi altfel. Anul viitor poate fi un an crucial pentru bătălia dintre democraţie şi autoritarism, dintre modelul economic liberal şi capitalismul de stat care pare să aibă atâta succes în ţări precum Rusia sau China. Sunt teme care ar putea constitui obiectul dezbaterii politice interne, mai ales că nimic nu este definitiv câştigat în materie de libertate în România. Din nefericire nu vom avea parte de o asemenea dezbatere ci de înjurături, şantaje şi împroşcări reciproce cu noroi. Păcat, dar, cum aminteam, nu e sfârşitul lumii.
Lumea se schimbă la vârf
Nici nu apucase să iasă bine ediţia de anul trecut – The World in 2011 – când, la mijlocul lunii decembrie 2010 au început manifestaţiile de protest la Tunis. Nimeni, nici The Economist, nici alţi experţi şi specialişti în Orientul Mijlociu nu au prevăzut că va izbucni primăvara arabă şi că, până la sfârşitul anului, Ben Ali, Mubarak sau Gaddafi nu vor mai fi la putere sau că Siria avea să se ridice cu atâta curaj împotriva tiraniei dinastiei Assad.
Anul acesta, The Economist a făcut-o din nou. Din motive editoriale, publicaţia apare undeva spre sfârşitul lunii noiembrie, ceea ce lasă complet neacoperită luna decembrie. Or, The Economist susţinea în noiembrie că dacă zona euro se va destrăma, atunci această ruptură va începe cu Grecia. Mai mult, se spune, cum zona euro este un fel de Hotel California pe care nu îl poţi părăsi niciodată, ieşirea din euro s-ar putea să atragă după sine şi ieşirea din Uniunea Europeană. Puţin realiza The Economist că peste numai câteva zile, pe 9 decembrie, Marea Britanie avea să fie aceea care, opunându-se modificării Tratatului de la Lisabona, a creat o breşă în interiorul Uniunii Europene care ar putea duce la spargerea Europei în mai multe entităţi.
Cine va conduce SUA?
Cu toate că asemenea evoluţii nu pot fi realmente prezise, cunoaştem cu siguranţă câteva lucruri despre 2012. Unul dintre ele este că patru din cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate ONU vor avea (sau nu) parte de o schimbare la vârf în 2012.
Cel mai important eveniment al anului vor fi alegerile prezidenţiale din Statele Unite, pe 6 noiembrie. Barack Obama este departe de a mai fi liderul mesianic de acum patru ani şi este într-o poziţie vulnerabilă. Republicanii au o şansă bună să transforme preşedinţia lui Obama într-una de un singur mandat dar, judecând după candidaţii pe care îi propulsează lunar în fruntea sondajelor, par hotărâţi să o irosească. Rând pe rând, s-au aflat în postura de favorit guvernatorul statului Texas, Rick Perry, antreprenorul Herman Cain, fostul guvernator al statului Massachusetts, Mitt Romney, fostul speaker al Camerei Reprezentanţilor Newt Gingrich şi congressman-ul de Texas, liberatarianul Ron Paul.
Fiecare din aceşti candidaţi are o serie de vulnerabilităţi şi slăbiciuni care pot fi exploatate cu uşurinţă de Obama, în pofida faptului că economia americană va continua să joace împotriva actualului preşedinte. În condiţiile în care în luna ianuarie au loc alegerile primare din cadrul Partidului Republican în patru state – Iowa, 3 ianuarie, New Hampshire, 10 ianuarie, Carolina de Sud 21 ianuarie şi Florida, 31 ianuarie – maşinăria politică care va duce la nominalizarea candidatului la prezidenţiale la Convenţia Naţională ce va avea loc în luna august în Tampa, Florida nu mai poate fi oprită. Indiferent cât de lipsit de credibilitate va fi candidatul republican, partidul îl va susţine. Astfel, Partidul Republican s-ar putea să rateze o mare şansă de a oferi Americii şi lumii un preşedinte de centru-dreapta care să restaureze încrederea pieţelor în capitalismul occidental.
Sfârşitul „erei Putin”?
Pe 4 martie vor avea loc alegerile prezidenţiale din Rusia care, acum o lună, păreau a fi o simplă plimbare în parc pentru Vladimir Putin. Acum, după valul de demonstraţii anti-Putin care au cuprins Rusia, ţarul Vladimir nu mai pare deloc atât de sigur de victorie. Schimbările recente de la Kremlin sunt semnificative. Faptul că adjunctul administraţiei prezidenţiale, Vladislav Surkov, a fost „degradat” în poziţia de viceprim-ministru a fost interpretat ca un răspuns la dorinţa de reformă a străzii. Surkov este omul care a inventat termenul „democraţie suverană” pentru a descrie regimul instaurat de Putin, a creat partidul Rusia Unită şi mişcarea „tinerilor” putinişti Naşi. Problema este că în locul său a fost numit Viaceslav Volodin, un membru al nucleului dur al kaghebiştilor loiali lui Putin. Dar cea mai semnificativă numire este cea a lui Sergei Ivanov, fostul ministru al Apărării, în funcţia de şef al administraţiei prezidenţiale. Ivanov este poate cel mai apropiat colaborator al lui Putin, coleg cu acesta în KGB la Leningrad, un om-cheie în grupul aşa-numiţilor siloviki, foştii şi actualii membrii ai serviciilor secrete care controlează administraţia, economia, justiţia, aparatul represiv şi mass-media ruse. Numirea lui Ivanov la Kremlin este semn de frică. Un sentiment pe care Putin nu l-a mai experimentat până acum.
Şansele lui Sarkozy
Pe 22 aprilie va avea loc primul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din Franţa în care, teoretic, favoriţi sunt actualul preşedinte Nicolas Sarkozy şi socialistul Francois Hollande. Sarkozy se află la cote scăzute de popularitate dar este un luptător redutabil în campanie şi are câteva atu-uri pe care le poate juca – războiul din Libia, modul în care a gestionat criza datoriilor suverane. Hollande este alegerea de mâna a doua a socialiştilor după lovitura primită prin scandalul Dominique Strauss-Kahn dar poate câştiga pe fondul măsurilor de austeritate luate de guvern în mandatul lui Sarkozy. Surpriza poate însă veni din partea lui Marine Le Pen, şefa Frontului Naţional, printre ale cărei priorităţi se numără scoaterea Franţei din zona euro şi din Uniunea Europeană. Dacă Marine Le Pen va reuşi să intre în turul al doilea, programat pe 6 mai, unda de şoc se va resimţi în întreaga Uniune Europeană şi va destabiliza şi mai mult zona euro. Situaţia ar putea fi agravată de faptul că în iunie Franţa are programate alegeri legislative şi, mai mult ca sigur, unde va merge preşedinţia, acolo va merge şi Adunarea Naţională.
China „liniştită”
În sfârşit, în luna octombrie va avea loc congresul cincinal al Partidului Comunist Chinez care va pregăti predarea puterii către noua generaţie. Astfel, la începutul lui 2013, preşedintele Hu Jintao şi premierul Wen Jiabao vor preda puterea lui Xi Jinping şi, respectiv, Li Keqiang. Odată cu ei, 70% din conducerea Chinei va fi înnoită. Deşi tranziţia din China pare cea mai lipsită de emoţii, lucrurile sunt departe de a fi liniştite în China. După cum au demonstrat revoltele izbucnite în acest an – cea mai recentă în localitatea Wukan – nemulţumirea populară faţă de conducerea şi corupţia birocraţilor partidului comunist este în creştere în China. Deocamdată nu există încă masa critică necesară răsturnării regimului, dar anul 2012 se anunţă un an dificil inclusiv pentru China în condiţiile în care creşterea economică dă semne de încetinire.
Singurul care pare să stea liniştit în 2012 este premierul britanic David Cameron. Dar după ce partenerul său de coaliţie, liberal-democratul Nick Clegg a criticat aspru decizia lui Cameron de a uza de veto pentru a bloca modificarea Tratatului de la Lisabona, apele politice britanice nu mai sunt atât de liniştite.
Încă un an de austeritate
Potrivit The Economist, anul 2012 va fi un an de stagnare-autoindusă pentru economia Occidentului. Acordul de Uniune Fiscală convenit la începutul lui decembrie de 26 de state europene nu a liniştit pieţele. În pofida faptului că săptămâna aceasta Banca Centrală Europeană a acordat aproape 500 de miliarde de euro băncilor europene, pieţele sunt în continuare neîncrezătoare în sistemul financiar european. Teama principală este că activele băncilor – printre care se numără bunuri imobiliare dar şi obligaţiuni ale unor state aflate în dificultate – nu ar fi tocmai sănătoase. Cu alte cuvinte, criza este departe de a fi trecut în Europa şi ea poate duce oricând la un deznodământ nefericit. Salvarea nu poate veni nici din America, confruntată cu propriile probleme şi blocată în lupta electorală pentru Casa Albă, nici din ţările emergente, China, India, Brazilia care vor înregistra o încetinire în anul care vine. Mai multe ţări, printre care Marea Britanie, Italia şi poate chiar SUA ar putea să recadă în recesiune. De aceea, cuvântul de ordine pentru 2012 în Occident va continua să fie austeritatea. Inclusiv în România unde creşterea de 1,5-2% prognozată este mai degrabă semn de stagnare.
Orice semn de recădere în recesiune în Occident va spulbera această creştere fragilă şi va schimba semnul evoluţiei economice. Austeritatea şi bugetul strâns sunt, aşadar, singurele soluţii la îndemână, din păcate. Dar, cum spuneam, nu este sfârşitul lumii. Cel puţin oceanele şi gravitaţia vor rămâne pe loc. Text Box:
Război în Golf?
Orientul Mijlociu este un butoi cu pulbere care stă să explodeze, dar pe de altă parte când nu a fost aşa? Există însă câţiva factori care pot agrava lucrurile.
Iranul. Regimul de la Teheran a ameninţat recent că va bloca traficul în strâmtoarea Ormuz dacă Occidentul va impune un regim mai aspru de sancţiuni internaţionale, atrăgând un avertisment din partea Pentagonului care le-a transmis ayatollahilor că nu va tolera nici un fel de ameninţare la adresa transporturilor de petrol din Golf.
Irakul. După plecarea americanilor, tensiunile dintre şiiţi şi sunniţi au atins cote alarmante. Un război civil ar atrage după sine fie o intervenţie de urgenţă americană, fie dacă Obama va ezita, implicarea Iranului de partea şiiţilor şi a Arabiei Saudite şi/sau Egiptului de partea sunniţilor.
Siria. Situaţia din Siria se poate degrada oricând alunecând într-un haos, de care va încerca din nou să profite Iranul. Orice ameninţare la adresa Israelului ar putea aprinde întreaga regiune. O responsabilitate unică în acest sens revine Turciei.
Egiptul. Până pe 30 iunie egiptenii ar trebui să îşi aleagă parlamentul şi preşedintele. Se ştie deja că islamiştii sunt ca şi câştigătorii alegerilor. Ceea ce nu se ştie este care ramură islamistă va triumfa în cele din urmă şi cât de radicală va fi ea. Dacă viitorul preşedinte egiptean va fi suficient de radical încât să denunţe acordul de pace cu Israelul, atunci este posibil ca războiul să devină inevitabil.
Bătălia se va da însă în zona cea maide jos şi cea mai murdară a politicii, în zona primarilor şi activiştilor de carieră, în zona şantajului şi cumpărării de voturi fără ruşine.
Cuvântul de ordine pentru 2012 în Occident va continua să fie austeritatea. Inclusiv în România unde creşterea de 1,5-2% prognozată este mai degrabă semn de stagnare.
Patru din cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate ONU vor avea (sau nu) parte de o schimbare la vârf în 2012.
500 miliarde de euro a acordat BCE băncilor europene.
