Se împlinesc 20 de ani luna asta de la publicarea Contractului cu clasa politică scris de mine, după asumarea sa de către Convenția Democratică la propunerea Alianței Civice. Era tot cu câteva săptămâni înainte de alegeri, numai că atunci încă nu câștigase niciodată opoziția din România, deci eram cu toții sub apăsarea acestei neîmpliniri istorice. Prima alternanță de putere e și primul pas de la democrația electorală la de-mo-crația consolidată; a doua alternanță, care a venit în anul 2000, e cea care pecetluiește această realizare. Problema e că nu știi niciodată înainte de a se întâmpla – nu există nici o certitudine. Eram toți stresați și așteptam să vedem dacă vom emigra sau vom câștiga. Asta era alegerea, după ce opoziția pierduse în 1990 și 1992.
Manifestul scris de mine avea deci un triplu scop. Unu – în sine, și o să arăt imediat ce s-a realizat și ce nu s-a realizat de acolo. Doi – ca angajament al celor pe care societatea civilă de atunci, condusă de Alianța Civică, îi aducea la putere, de-oarece ei erau deja în Parlament și se vedea tendința de a imita unele dintre manifestările feseniste contra cărora luptam. Trei – ca instrument electoral, pentru a arăta electoratului, care deja începuse să se supere pe ciocoismul găștii lui Iliescu, că există un partid Altfel (o mare alianță, mai exact). Dacă nu mă înșel, PD nu și-a asumat niciodată acest manifest. Numai PNL, PNȚcd și ceilalți din CDR au făcut acest lucru. Tot ei au și decontat neîmplinirile la alegerile din anul 2000, după ce manifestul a fost extraordinar primit de presă, chiar mai degrabă fesenistă, cum era Adevărul, care l-a pus pe pagina 1, doar pentru a ataca CDR cu el în anul 2000, că nu s-au ținut de cuvânt.
Manifestul avea zece puncte. Nu o să le discut aici decât pe cele esențiale.
Se propuneau renunțarea la imunitatea parlamentară și ministerială și lichidarea culturii de impunitate aferente. Începând cu anul 2000, acestea au fost treptat lichidate, nominal integral, în practică însă persistând diferite avize, pentru urmărire penală sau tri-mitere în judecată, precum cel al lui Oprea. La data la care scriu aceste rânduri, România are cei mai mulți parlamentari și miniștri trimiși în judecată din Europa, cu toate că de câteva ori parlamentarii au protejat unele persoane, gen Ecaterina Andronescu sau Varujan Vosganian. Lui Oprea i s-a ridicat imunitatea în dosarul inițiat de România Curată, nu și în cel de omor. Șerban Niculae a argumentat că omorul nici nu intră în atribuțiile DNA. Oprea a pierdut totul și e deja trimis în judecată.
Se propunea introducerea unei forme de monitorizare a averilor și a profitului necuvenit de pe urma funcției. Și acest lucru s-a realizat după anul 2000 în principiu, Coaliția pentru un Parlament Curat a folosit în 2004 declarațiile de avere și interese în formă redusă, cum erau atunci, după 2005 declarația de avere mai completă la fiecare alegeri și, odată cu crearea ANI doi ani mai târziu, a început un control mai sistematic. Tot presa și societatea civilă au avut însă principalele succese, de exemplu în cazul Elenei Udrea, la care au găsit un „împrumut“ suspect, mai târziu acuzat de DNA ca fiind mită, pus naiv chiar în declarația de avere. Și aici progresul e foarte mare, fără a putea spune deocamdată că ar fi scăzut comportamentul profitor al politicienilor față de al celora din 1996. Costul e însă mult mai mare.
Se propuneau desființarea RA-APPS și privatizarea caselor din fosta gospodărie de partid. 20 de ani mai târziu și după mulți demnitari prin case RA-APPS, s-au privatizat doar câteva, regia are pierderi și continuă să fie susținută de toate guvernele, că toate au miniștri care preferă să fie chiriași RA-APPS față de a închiria de pe piață. Regia are multe procese ca să elibereze case ocupate de generații de profitori – dacă le vindea cu ei cu tot erau de mult evacuați. RA-APPS a supraviețuit ca simbol al culturii de privilegiu prin compli-citatea tuturor guvernelor.
Se propunea nominalizarea votului în Parlament, astfel încât alegătorul să știe care sunt pozițiile parlamentarului său pe voturi importante și să poată fi arhivate și studiate. Nu s-a realizat nici până astăzi.
Se propunea schimbarea listei închise de partid (ordine prestabilită) cu una deschisă (alegătorii să poată schimba ordinea candidaților în funcție de preferințe) – și, în general, un sistem de vot în care să poți alege și penaliza o persoană mai degrabă decât o listă. Nu s-a realizat decât un sistem uninominal în care tot partidul a decis cine candidează și unde, sistem care a fost abandonat după ce a generat diferite anomalii, de exemplu candidatul de pe locul doi a câștigat circumscripția. S-a revenit în prezent la lista închisă.
Se propunea reforma statului, constând într-un sistem de intrare și avansare pe merit, transparența informației, consultare și o separare a funcțiilor politice de cele administrative. Deși legal s-a realizat de mai multe ori, și azi ministrul Educației plătește cu un kompromat la adresa sa faptul că a vrut să angajeze concursuri pentru directori de școală independenți politic. Transparența a crescut în urma adoptării unei legi bune (544) și a multelor procese în numele ei, multe făcute de SAR, dar politizarea și lipsa de competență nu au fost niciodată mai mari în sectorul public.
Se propuneau crearea unei arhive a fostei Securități și eliminarea din viața publică a celor care au colaborat cu Securitatea. A rezultat CNSAS, la început fără arhivă, pe urmă cu arhive parțiale. Tot serviciile au rămas cu dosarele și le-au manipulat cum au dorit. Am făcut o cerere legală în privința lui Marian Munteanu în mai 2016, la care nu am primit răspuns nici acum, deși dosarul a fost scurs în presă, iar Munteanu e discutat de peste 20 de ani. Mircea Dumitru a fost calomniat, iar CNSAS a răspuns că i-a dat un aviz că nu e informator, dar nu-l menține și ne va spune mai târziu, după ce îi verifică pe toți membrii guvernului, probabil pe timpul următorului guvern, cum stau lucrurile. Nimeni nu a fost eliminat în acești douăzeci de ani din politică în urma cola-borării cu Securitatea, oricum nimeni din Securitate, care s-a reorganizat, s-a epurat și s-a rafinat, pentru a ajunge la situația poetic definită de un băiat numit Marius Bostan, care a fost mi-nistrul Comunicațiilor doar cât să se pună pe țeavă o finanțare din fonduri europene pentru un program SRI ce adună datele noastre de la Casa de Asigurări de Sănătate și BNR, ca „o diferență fundamentală între serviciile de acum și securiștii de dinainte de ’89, sau cei ai lui Iliescu“.
Președinta Alianței Civice din 1996, Ana Blandiana, s-a retras în mare măsură din viața politică după anul 2000 și eșecul guvernării CDR, ocupându-se de Memorialul de la Sighet al rezistenței anticomuniste.
O să vă las pe dumneavoastră să decideți dacă e cazul să mă retrag, la rândul meu, din cauză că s-au realizat prea multe, sau prea puține, din acest program. Sentimentul meu la ora asta e că douăzeci de ani îmi cam ajung, indiferent dacă privesc partea plină sau cea goală a paharului.
