„Râde iarăşi primăvara/Peste câmpuri, peste plai.”
De noi, românii, râde – şi pe bună dreptate. Fierbe şi vuieşte tot satul planetar de câte s-au întâmplat de 1 mai şi în prag de 1 mai 2011: nunta secolului la Curtea Angliei, omorârea lui Bin Laden în Pakistan, beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea la Roma, mare defilare a Frontului Naţional în frunte cu Marine Le Pen în Franţa, ample mişcări protestatare în Grecia şi Siria, retragerea ambasadelor ONU şi ale mai multor ţări occidentale de la Tripoli – ca urmare a protestelor violente generate de moartea fiului mai mic al lui Gaddafi, moartea scriitorului Ernesto Sabato… Numai noi, românii, nu părem interesaţi de acest astăzi tumultuos şi, prizonieri ai unor stranii nostalgii ale eşecului, continuăm a ne sfădi între noi pe nişte fixaţii legate de zilele de 1 şi 10 mai.
Nici pacienţii clinicilor de psihiatrie nu mai cred în revenirea comunismului, iar în afara deziluziilor pricinuite de actuala clasă politică monarhiştii noştri nu au argumente serioase. Mulţi dintre nostalgici nu pot avea amintiri din timpurile comunismului sau ale monarhiei, dar zic şi ei cum li se pare trendy. Vamaioţii nu au dansat o noapte întreagă în ploaie şi vânt în amintirea festivităţilor comuniste de 1 Mai muncitoresc. Dacă ar avea liber şi de 10 mai, tot aşa ar dansa. 1 mai, 10 mai, pentru ei nu contează, importantă e doar distracţia. Tocmai de aceea disputele nostalgicilor sunt atât de anacronice şi de sterile. Iar nivelul acestor controverse le expulzează fatalmente din aria lucrurilor ce pot fi luate în serios.
În singura epopee din literatura română, genial intitulată „Ţiganiada”, există celebra dezbatere pe tema formelor de guvernământ pentru ţărişoara ţiganilor, dezbatere inutilă şi care nu se poate finaliza decât printr-o formidabilă cafteală. Controversele actuale nu depăşesc orizontul iluminist al polemicii imaginate de Ioan Budai-Deleanu şi nu pot conduce la un alt final. Există un umor teribil şi în textul scriitorului ardelean, şi în controversele de astăzi, cu deosebirea că în gâlceava contemporană umorul este involuntar. Dacă, de pildă, citeşti argumentul că albinele au regină, dar delfinii nu au – asta pentru a vedea dacă monarhia este sau nu o formă naturală de guvernare – nu poţi să nu întrebi de ce, atunci, prinţului moştenitor i se spune delfin, şi nu trântor.
Discursul şi acţiunea politică a Casei Regale sunt perfect adaptate contextului istoric actual. Niciodată nu vom întâlni în discursurile membrilor Casei Regale sau ale purtătorilor de cuvânt conţinuturile sau formele acestea revolute. De aceea, lectura textelor emise de Casa Regală ar trebui să preceadă angajarea în orice polemică pe aceasta temă.
Şi soluţia? Pentru că, desigur, aţi observat că există o obsesie, o modă, un clişeu în acest sens. De astă dată mă voi conforma şi eu modei soluţiilor. Soluţia este ca, mai întâi de toate, să formulezi problema corect. Tuturor, un 10 Mai fericit!
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
