În fiecare an, la 30 noiembrie, Biserica îl prăznuieşte cu mare solemnitate pe Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României şi părintele spiritual al poporului român.
Andrei a fost cel dintâi chemat la apostolat de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. La noi, românii, creştinismul are vechime şi temeiuri apostolice – aşa cum menţionează una dintre pastoralele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – iar aceasta i se datorează Sfântului Andrei, care a propovăduit Evanghelia Domnului până în Scytia Minor, adică în Dobrogea de astăzi.
Vestind geto-dacilor cuvântul mântuirii, Andrei a lăsat numeroase urme ale trecerii sale prin Dobrogea, printre care se numără şi vestita “Peşteră a Sfântului Andrei”, în care se află patul său săpat în stâncă. Cei aflaţi în suferinţe, vin şi îşi petrec câteva zile şi nopţi pe “patul Sfântului Andrei”, având credinţa că rugăciunile Apostolului îi vor ajuta să-şi redobândească sănătatea.
În popor i se spune “Sânt-Andrei” sau “Andrei de iarnă”, iar de numele său se leagă numeroase obiceiuri, colinde şi tradiţii, unele fără legătură cu cadrul bisericesc, fiind mai degrabă contaminate de anumite reminiscenţe precreştine, precum cea legată de lupi, cărora Sfântul Andrei le-ar fi un fel de “staroste”, sau cea legată de strigoi şi vârcolaci, care ar bântui în noaptea anterioară prăznuirii sale. În vechime, luna decembrie, imediat următoare zilei de Sânt-Andrei, purta chiar numele Apostolului: Undrea sau Îndrea.
În credinţele poporului român de pretutindeni, în noaptea de Sfântul Andrei ies strigoii şi umblă pe pământ, se bat la hotare sau fac hore pe la răspântiile drumurilor, unde joacă până la cântatul cocoşilor.
Strigoii sunt duhuri de bărbaţi morţi sau femei moarte, care în această noapte se întruchipează aievea şi ies din morminte. Tot strigoi se mai numesc şi unii oameni care au “coadă” şi care, în această noapte, îşi părăsesc culcuşurile şi umblă pe afară, fără ca să aibă vreo ştiinţă despre aceasta. Pentru a îndepărta strigoii, gospodinele întorc seara vasele de bucătărie cu gura în jos, nu mătură în casă, nu aruncă gunoiul şi ung “ţâţâna” uşii cu usturoi.
De asemenea, românii mănâncă usturoi şi fac cruci cu usturoi pe ferestre, uşi, şuri, hambare, fântâni, ca să nu se apropie strigoii de gospodăriile lor şi de ei ca să le sugă sângele. Crucea este cea mai puternică armă a creştinilor împotriva duhurilor rele şi necurate.
În seara de Sfântul Andrei, fetele îşi caută ursitul.
La o casă se adună mai mulţi flăcăi şi fete, punând pe masă “căciulii” de usturoi, împrejmuite cu tămâie, smirnă, lumânări de la Paşti sfinţite şi aprinse, precum şi felurile mâncăruri. Apoi, se aşează toţi în jurul mesei, mănâncă, vorbesc şi râd până în zorii zilei. Fetele îşi împart între ele usturoiul, pe care a doua zi îl duc la biserică spre a fi sfinţit de către preot, după care îl pun la icoane, fiind bun de leac peste an.
Sunt fete care în noaptea de Sânt-Andrei îşi pun sub cap 41 de fire de grâu, având credinţa că în vis Dumnezeu le va descoperi ursitul: “Voi, 41 de fire de grâu/Eu voi adormi/Şi voi hodini/Dar eu mă rog lui Dumnezeu/Să-mi trimită îngerul meu/Să-mi arate pe ursitul meu/Cel care mi-i dat de Dumnezeu”.
Sfântul Andrei se mai serbează şi pentru ca lumea să fie ferită de boli. Cine lucrează în această zi şi în ajunul ei, mai ales cu acul şi cu sula, se îmbolnăveşte grav. Unii oameni cinstesc această sărbătoare cu post aspru şi cu rugăciune, în nădejdea împlinirii unei dorinţe, pe care şi-o pun în gând, cum ar fi: însuratul, măritişul, scăparea de o anumită boală.
De teama feluritelor pagube, nimeni nu dă acum nimic din casă sau din gospodărie în dar şi cu împrumut.
