Ioan Aurel Pop vede probleme în noul an universitar. CNATDCU nu merge pe un drum bun, potrivit președintelui Academiei Române.
Ioan Aurel Pop a debutat ca profesor de istorie al Universității “Babeș-Bolyai” (UBB) din Cluj-Napoca, în anul 1996.
În perioada 2012 – 2020, a fost rector al UBB.
Este membru titular al Academiei Române, din 2010 și președinte din 2018.
Prezidează și ședințele Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU).
rl: Ce a însemnat, pentru mediul academic, această perioadă de pandemie?
Ioan Aurel Pop: A însemnat, inițial, o imensă îngrijorare și chiar spaimă. Omenirea nu a mai trecut printr-o amenințare așa de mare de la al Doilea Război Mondial încoace. Iar academicienii și cercetătorii Academiei Române, chiar dacă au în mințile lor experiența bogată a omenirii, sunt tot oameni, adică „trestii gânditoare”, conștienți de vulnerabilitatea ființei umane. După îngrijorare, a venit, cum era firesc, adaptarea și lupta pentru revenirea la normalitate. O vreme, izolarea ne-a ținut departe de laboratoare, de biblioteci, de arhive, de institute, de conferințe, de comunitate, dar, în scurtă vreme, ne-a determinat să ne reluăm cu și mai multă dăruire munca noastră cotidiană. Așa că în vremea pandemiei s-au făcut cercetări, s-au scris cărți, s-au elaborat noi studii, legate sau nu direct de pandemie. Poate că am și cugetat mai mult și ne-am convins de labilitatea noastră, dar ne-am întărit și în forța noastră, am apreciat mai bine ce este peren și ce este trecător, ce contează ca esență în raport cu aparențele.
Ce credeți că a învățat sau că ar trebui să învețe mediul academic din România din experiența pandemiei COVID-19?
Atâtea sunt de învățat, încât îmi este greu să încep! Munca intelectuală – chiar și când nu pare – este fundamentală pentru condiția umană. Iar oamenii se deosebesc de alte ființe prin educația organizată, prin forța gândirii, prin lupta pentru sănătatea lor și a planetei, prin munca lor conștientă, prin sentimente și idealuri. Pandemia a scos la lumină, mai ales la început, admirabile avânturi de generozitate, de compasiune și de înțelegere, dar ulterior a evidențiat și aplecările noastre, ale oamenilor, spre rău, spre înverșunare negativă, spre dezordine și egoism, spre blamarea aproapelui, spre rapacitate și minciună. Or, mediul academic este menit să aducă în comunitate virtuțile și valorile, spiritul de echilibru, ideea de concurență loială, de adevăr și de dreptate, aureolate de iubire și de bunătate. Acum înțelegem mai bine că pasivitatea ne poate costa scump și că impunerea de modele bune de urmat este absolut necesară. Mediul academic are obligația să disemineze în societate speranța, încrederea în forța științei, a dialogului și a comunicării.
Academia Română a emis mai multe puncte de vedere legate de situația din mediul educațional românesc, ultimul, atrăgând atenția asupra problemelor pe care le-ar aduce școlii românești reducerea numărului de ore la materiile Chimie, Fizică sau Biologie. Ați primit un răspuns/o reacție din partea conducerii Ministerului Educației și Cercetării?
Nu am primit încă niciun răspuns. Este perioada verii, a vacanței și a concediilor, iar noi suntem – în ciuda pandemiei și a stării de alertă – un popor latin cu tabieturi și cu motivația veche că doar „nu dau tătarii”. Pe de altă parte, Academia nu este un for decizional în acest caz, nu emite sentințe, ci opinii de bun simț, generate de cunoașterea realității, de anumite cercetări de specialitate și de o lungă experiență, dobândită ca instituție și ca trăire a membrilor individuali. Cel care cunoaște toate datele problemei, care trebuie să gestioneze cât mai corect situația și care poartă pe umeri răspunderea este Ministerul Educației și Cercetării. Firește, ni s-ar părea corect ca expertiza Academiei Române să fie luată în considerație și să fim parteneri reali și reciproc respectați de dialog.
Ați fost rector al celei mai mari universități din România. Cum vedeți noul an universitar?
Nici aici perspectivele nu sunt foarte bune și nu se întrevăd soluții miraculoase. Marile universități, cu tradiții consolidate, cu dotări tehnologice deosebite, cu dascăli și cu studenți buni și foarte buni au șanse mai mari de adaptare. Însă, ca și la învățământul preuniversitar, școala față în față trebuie să rămână regula, iar aceea online excepția. Evident, digitalizarea este indispensabilă și ne poate ajuta să gestionăm mult mai bine lucrurile decât în trecut, dar nu putem să facem din digitalizare un scop în sine. Noi avem și acum ID, adică învățământ la distanță, dar eficiența lui este destul de redusă. Cei mai buni absolvenți, cei pe care ne putem baza în performanță, cei care ne pot lua locul în viitor nu sunt cei de la ID, ci cei de la zi. Școala la distanță este bună pentru ideea de învățare permanentă (long life learning), dar nu pentru deprinderea serioasă a unei profesii intelectuale, când modelele trebuie să fie palpabile, comunicarea nemijlocită și observația directă. Cum să ne imaginăm experiențele de laborator, citirea documentelor vechi pe pergament, cu scrieri exotice, consultarea bolnavilor după simptomele feței, simularea unor situații reale de criză, care presupun decizii delicate etc., făcute de la domiciliu, prin mijlocirea unui ecran care distorsionează și în spatele căruia realitatea poate să fie înșelătoare? Se poate ca învățământul superior online să fie soluția unică a viitorului, dar acel viitor nu a venit încă.
Ce ar trebui să se schimbe, în primul rând, în sistemul educațional românesc, după experiența pandemiei Sars COV 2?
Eu, decât să imaginez numaidecât școala exclusiv digitală, m-aş concentra pe umanizarea sistemului educațional, pe înțelegerea necesității de mai multă ordine și disciplină, pe prețuirea meseriei de profesor, pe seriozitatea pregătirii de profesori, pe instruirea acestora în tehnicile digitale, pe dotările necesare. Sistemul nostru de educație nu trebuie formalizat mai mult decât este, nu are nevoie de limitarea drastică a timpului petrecut de elevi la şcoală (ce să facă elevii acasă, în lipsa părinților, decât să apuce pe drumuri, în săli de jocuri, să navigheze pe felurite site-uri, să colinde mall-urile etc.!), ci de simplificarea programelor școlare, de înlocuirea conținuturilor perimate cu altele, actuale. Nu prea avem nevoie de noi materii școlare, pentru că educația sanitară, sexuală, financiară, antreprenorială, de nutriție sănătoasă, de protejare a mediului etc. se pot face foarte bine prin disciplinele existente. Goana după noi materii este promovată de cei care nu au experiență didactică și care își închipuie că școala trebuie să-i învețe pe copii felurite meserii, adaptarea la practica cotidiană sau înfruntarea provocărilor practice. Or, școala trebuie să facă mult mai mult, anume să-i pregătească pe viitorii maturi pentru viață, iar viața înseamnă, evident, o profesie, dar și un concert simfonic, un muzeu, un spectacol de poezie, o carte de proză, un monument baroc. Suntem oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin, nu doar sub aspect material, ci și spiritual.
Prin tradiție, președintele Academiei Române prezidează și ședințele CNATDCU. Se reorganizează Consiliul. Am auzit puncte de vedere contradictorii legate de introducerea panelurilor. Dumneavoastră cum vedeți această schimbare: benefică sau un plus de birocrație?
Cu CNATDCU nu cred că suntem încă pe drumul cel bun, dar instituția este prevăzută de lege și ea trebuie, prin urmare, să existe și să funcționeze. Acest Consiliu este și el o alcătuire omenească și, prin urmare, nu este infailibil, fiindcă oamenii sunt supuși greșelii. Evident, aceasta nu ne scuză, dar explică de ce selecția membrilor rămâne discutabilă, de ce (re)introducerea panelurilor (ca foruri intermediare, situate deasupra comisiilor și sub Consiliul General) stârnește nedumeriri, de avem în chip constant nemulțumiți. Cred că CNATDCU va trebui reformat într-un viitor apropiat, pentru a vedea dacă mai avem nevoie, în stadiul actual, de un asemenea for care se împarte între atestarea titlurilor, diplomelor și certificatelor și semnalarea plagiatelor, care atestă titlurile de cercetător I și II, dar nu și titlurile de profesor și conferențiar universitar, care verifică unele decizii ale universităților etc. În țările în care nu există foruri similare – adică în majoritatea țărilor cu tradiții democratice consolidate – universitățile sunt foarte serioase și foarte severe cu acordarea de titluri academice, fac comisii din membri din afara lor, verificați ca fiind exigenți, resping adesea candidați care par serioși, dar care nu sunt suficient de pregătiți. Tot în aceste țări, lipsa de onestitate intelectuală, manifestată prin plagiat sau alte forme de necinste – există asemenea fapte și acolo! – este constatată după criterii foarte clare și este taxată ca atare de către consilii riguroase de etică universitară, verificate în timp. La noi, însă, descentralizarea totală în acest moment, fără mecanisme de asigurare a exigenței necesare, ar fi nocivă și chiar distructivă pentru funcționarea sistemului. Asta cu atât mai mult cu cât în România toate diplomele sunt egale, cu cât învățământul universitar privat – în parte compromis după fabricarea pe bandă de diplome – nu poate concura învățământul de stat și cu cât între universitățile de stat există diferențe ca de la cer la pământ.
A ajuns în atenția CNATDCU teza de doctorat a domnului Bogdan Despescu, susținută la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, care ar reprezenta un plagiat, conform Comisiei de Etică a instituției de învățământ superior?
Chestiunea este în lucru și nu poate înainta nu doar din cauza pauzei generate de încheierea vechiului mandat și de alegerile noilor comisii, a panelurilor și a noului Consiliu General, ci și de lipsa de la dosar a poziției Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”. Conform procedurii aflate în vigoare la data semnalării plagiatului, este absolută nevoie de prezența la dosar a acestei piese, adică a poziției universității în cauză. Vom relua solicitarea imperativă a acestui document în septembrie 2020.
Cum apreciați acțiunile Ministerului Educației și Cercetării, colaborarea cu mediul academic, în această perioadă?
Ministerul a trecut printr-o perioadă foarte grea, absolut insolită, greu de prevăzut și imposibil de prevenit. În ciuda acestui lucru, dialogul cu Academia Română există și produce roade bune, cred eu. Este nevoie de mai multă implicare din partea ambelor instituții, pe fondul bunei colaborări existente odinioară. Pandemia a avut – în chip paradoxal – și un efect pozitiv: a oprit, pentru moment, caruselul păgubos al schimbării miniștrilor educației la fiecare câteva luni de mandat și ne-a oferit posibilitatea unei colaborări normale. Nici Academia nu a fost ferită de provocări și de acuze, justificate sau nu. Și Academia, fiind formată din oameni și nu din zei, poate să greșească, dar dispune de mecanismele necesare îndreptării erorilor și o face în mod constant. Chiar eu, fiind președintele Academiei, mă aflu în vizorul multor critici, așa cum se întâmplă în orice societate democratică. Încerc, firește, să-mi fac mea culpa sau să resping criticile, după caz. Un exemplu recent, este acuza că aș „minimaliza” Holocaustul, pentru că în urmă cu trei ani (nici nu eram încă președintele Academiei) am coordonat, împreună cu un coleg, o sinteză de istorie generală a românilor, în cadrul căreia această tragedie, unică în lume, a poporului evreu nu s-ar fi bucurat de atenția meritată. Aici este clară intenția de atac la persoană, fiindcă eu nu m-am ocupat niciodată de cercetări în acest domeniu, nu am scris studii despre Holocaust și fiindcă autorul acelui capitol din carte – o specialistă recunoscută a Universității „Babeș-Bolyai” – a justificat opțiunea sa în dialog direct cu acuzatorul, atunci, la vremea respectivă. Mai mult, autoarea s-a angajat ca să revadă lucrurile și, eventual, să le reechilibreze, într-o nouă ediție, în noi lucrări ale sale. Faptul părea, prin urmare, lămurit, inclusiv acceptarea ideii că fiecare autor (și nu coordonatorul) răspunde de acuratețea științifică a textului redactat. Ce bune intenții vor fi dus acum, după atâta vreme, la readucerea pe tapet a „cazului”, cu numele președintelui Academiei în prim plan, îmi este greu să spun. Recunosc că sunt așteptări foarte mari în societate din partea Academiei (și, implicit, a președintelui ei) și că acestea nu sunt întotdeauna satisfăcute. Natura are grijă, însă, să primenească lucrurile mereu: în scurt timp, vor veni după noi alții mai buni și vor face mai mult. Așa este datul firii!
Ce mesaj ați avea pentru cei implicați în sistemul educațional românesc pentru noul an școlar/academic?
E greu de dat un mesaj care să nu sune a sfat, iar sfaturile date altora sunt adesea cel mai ușor lucru din lume. Mă consider încă parte a acestui sistem de educație românesc și tare mult aș vrea să-l văd inundat de prestigiu ridicat, de competență nedezmințită și de rezultate de excepție. Lucrul acesta, însă, nu se poate obține ușor și repede și nici fără muncă stăruitoare. Pentru noul an, avem nevoie de calm, de cumpătare, de convingerea că nu elevii există pentru profesori (ca să le dea acestora de lucru), ci că profesorii există pentru elevi (ca să-i instruiască și educe cât mai bine). Scopul prim al școlii este elevul, a cărui modelare trebuie să asigure sănătatea și vigoarea generației de maturi de mâine. Va fi un an greu, în care școala online va alterna cu școala clasică, de aceea tactul profesorilor, răbdarea lor, priceperea, competența, dragostea pentru meserie vor trebui ridicate la putere. Profesorul bun – ca și medicul bun – nu consideră că face o meserie, ci că îndeplinește o misiune. Vom trece și peste această pandemie și abia atunci vom avea mai mult de muncit pentru viitor.
