Dan Grigore Adamescu a avut un destin tragic. Nu se poate spune ca era un om sanatos, stia insa sa lupte cu suferinta, ar fi putut sa mai ramana printe cei vii multi ani, nu si in fata unor realitati implacabile, la cheremul unui sistem specializat in scurtarea timpului si a-ti face viata crunta. Una este suferinta trimisa din cer si alta pricinuita de semeni. Cum poate fi caracterizat un sistem decat inuman daca nu transfera la timp un incarcerat grav bolnav intr-un spital civil? Au reusit sa-l umileasca, dar de ce i-au pricinuit moartea? Cand temnicerii si-au dat seama ca se afla la capatul vietii si aparea durerosul deces au catadixit sa-l transfere. Asemenea reprezentanti ai sistemului , gardieni cruzi ai sufletului, isi vor da seama, cu timpul, cat de trecatori au fost prin viata.
Nu comentez condamnarea lui Adamescu, cu martori care au declarat stramb, cu deductii, cu declaratii care n-au mai fost atasate la dosar (ciudatenii pe care justitia a refuzat sa le ia in seama, daramite sa le elucideze). Comentez situatia inumana in care a ajuns si care a dus la suferintele din ultimele luni de viata. Mai conta ca muribundul si-a petrecut ultimele zile intr-o clinica de lux unde n-a mai putut macar sa-si ascunda suferinta?
M-am tot gandit la acea condamnare pentru dare de mita, trasa de par, cand impricinatul, mai curand era “vinovat” pentru dare de mila, de ofrande caritabile. Asa incat cred ca la judecata tribunalului dumnezeiesc ar putea sa se prezinte intr-o alta lumina. Milostenia din rodul averii sale este o virtute.
Faptele bune dinspre Dan Adamescu se petreceau in taina, nu le facea cunoscute. Considera ca nu-i bine sa spui cu gura mare ce bine ai facut tu cuiva. Daca astepti lauda pentru bine poti pierde virtutea. Asadar, faptele sale de caritate nu erau galagioase. Nu facea milostenie cu el insusi. Zicea tot timpul ca ofrandele sale caritabile fac parte din legea plina de dor a vietii.
Avea teoria sa asupra banilor: averea devine pacoste daca nu o privesti ca pe un imprumut ca sa-ti asude mana pana dai din ei si in acte de caritate. A sponsorizat tratamente medicale, burse.Visteria faptelor sale bune este plina si prin daniile catre biserica. Spunea mereu ca binele sau il datora lui Dumnezeu si sa nu ne gandim doar la noi insine. Nu se infumura cu bogatia.
A facut si mecenat: a sprijinit multe proiecte culturale, de la editarea de carti importante, la spectacole de teatru. A fost un ocrotitor al artelor. Era contrariat ca la noi nu se vorbeste zilnic de Herta Muller, cu al sau premiu Nobel, dar ni se aminteste de trei ori pe zi ce-a mai facut Magda Ciumac. Herta Muller n-a primit Nobelul pentru carisma sau ca a dansat in piata.
Adamescu pleda pentru purtatori de excelenta in functii inalte, care sa fie trecute in urma unor examene guvernamentale, adica evaluare si selectia meritelor, intoarcerea la meritocratie. Si nici sa fie discreditati cei cu alte idei intr-o societate referentiala si dominata de cultul valorii. Numai ca meritul se obtine cu inteligenta si efort.
Nu era deloc un “miliardar misterios”. S-a intors in tara, din Germania, ca un prosper om de afaceri. In Germania nu prea poti sa faci avere din strambatati. Si-a transferat afacerile in Romania (cu produse electrocasnice, terenuri si cladiri). Era un erudit in economie. I s-au propus ministere, dar nu-l interesau functiile politice. Era riguros in afaceri, sustinea tot timpul nationalitatea capitalului, stia totul despre sanatatea plasamentelor, a sesizat in Romania oportunitatea sediilor de birouri, stia ce inseamna un business. Si peste toate iti trebuie si judecata.
Cand a decedat, pe 24 ianuarie, m-am gandit imediat la o discutie pe care am avut-o despre unirea cu Basarabia, pe care o vedea posibila doar prin vointa marilor spirite, ca in 1918. Intr-o epoca in care natiunea noastra pare amortita, ce-ar putea fi mai dumnezeesc sub soare decat nadejdea in inca o UNIRE?
In rest, fie ca sufletul sau sa-si fi gasit linistea. Suferintele lui au incetat. Bunul Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul in pace.
