Articol publicat de Henri H. Stahl în „Dreapta”, nr. 2, 1932
Un cetățean care se respectă trebuie să aibe un crez politic: așa te cere lumea. Grăbit, tânărul intelectual aleargă deci la calea cea mai ușoară pentru constituirea unei gândiri politice, adică aceia a compulsării textelor.
Textele, la rândul lor, sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt mai la modă, deci scrise în limbi străine.
Află astfel neofitul întru ale politicei că în Occident există o „dreaptă” și o „stângă”. Și atunci, temperamental sau prin influența grupului căruia întâmplător aparține, se hotărăște și el spre una din cele două atitudini. Și învață crezul pe de rost, din broșuri de propagandă și articole de ziar și încetează, astfel, a mai fi un om cu care se poate sta de vorbă: orice împrejurare de fapt i-ai ridica, piedică, entuziasmului său, ea este gata soluționată prin fraza broșurei de propagandă pentru care a optat. Mai dinainte știi părerile pro și contra, ce se vor ciocni, singurul elan oratoric și violența fanatică urmând să deosebească, de aci înainte, pe om de om.
Boala aceasta intelectuală o cunosc – acei care o cunosc – de mult, la noi în țară. Mai pregnant sub forma „bonjurismului”, de care deseori râdem. Însă forma cea nouă a bonjurismului nostru întors cu ochii spre Răsăritul Sovietic sau spre Apusul fascist, hitlerist sau maurrassist, nu ne pare ridicolă. Cădem, astfel, în aceleași greșeli pe care la alții le osândim.
Căci greșeală este a scoate gândul politic din cărți. Gândul politic se scoate din nevoia luării unei atitudini etice față de realitatea socială în milocul căreia trăiești, care te doare sau îți este dragă, dar pe care, în tot cazul, o cunoști. Cu atât mai serioasă va fi gândirea politică a cuiva, cu cât această cunoaștere istorică și sociologică a realității este mai adâncă. Și cunoașterea aceasta nu se face numai cu intenții bune și nobil entuziasm, ci cu trudă umilă și muncă, ani de ani, zi la zi.
Și pentru că azi scriu pentru cei de la „Dreapta”, să spun, în același șir de gânduri ce mă neliniștește în partea lor după cum și celor din „stânga” le-aș putea spune ceva tot așa de grav, după credința mea.
„Dreapta” noastră tinerească și-a făcut o specialitate protestatară. Se ține de capul stângii s-o lovească. Își mărginește activitatea la această urmărire pas cu pas a stângii și la proclamarea manifest după manifest, a „naționalismului” și „autohtonismului” ei. Nimic de spus.
Întreb numai: „naționalism”, „autohtonism”, foarte bine; dar, pe ce se cunoaște? Pe frază? E rușinos ca cineva să se laude doar cu naționalismul lui. Iubirea pământului în care te-ai născut e profund omenească, dar afirmarea dumitale că ești naționalist e altceva. În care eu nu pot crede atâta timp cât lucrul acesta nu te obligă la nimic în faptele tale de muncă. Ce prinos ai adus dumneata, prinos efectiv, fie cât de modest, la cultura acestei națiuni? Și „autohton” fiind, unde e străduința de a iubi cunoscând, acest fond autohton?
Dar la această întrebare, puțini ar putea răspunde.
Plecați de la țară, majoritatea, odată cu lepădarea straielor țărănești (păstrate uneori demonstrativ politic, nu cultural), se leapădă de viața copilăriei care a rămas încă a rudelor lor. La oraș, se înghesuie dând cu coatele, ca la praznic, să apuce măcar frânturi din cultura aceasta orășenească, a ceea ce însemnează o din ce în ce mai întreagă părăsire trădătoare a țării însăși, țară de vechi tradiții culturale în toate domeniile spirituale, țară de veșnic spontană creație rurală.
O spun nu pentru că am cetit-o undeva, ce am cetit m-ar duce mai curând spre stânga, ci o spun pentru că, atât cât am putut, opt ani de zile, am cutreierat sate. Monografia sociologică (hulită uneori ca francmasonă sau mai știu eu ce) m-a învățat că în țara aceasta, pe care o iubeam din datorie abstractă, sunt oameni (și cât de mulți!) pe care-i poți iubi și altfel: adevărat! Dacă-i cunoști.
Îmi amintesc cum adeseori, în sate, mergând singur din casă în casă, ceteam seara, oamenilor adunați la odihnă, câte ceva din cărți. Și ți-era rușine că n-aveai mult ce le ceti, căci rușinos de puțini sunt acei cărturari care să fi creat literatură românească, adică lietarură pe care și țăranul să o poată citi. Plecai cu ură împotriva orașului acestuia mitocănesc care e orașul românesc, orașul în care fiul cutăruia sau cutăruia din întinsul plaiurilor țării ajuns „naționalist” cu tremolo în glas și mari demonstrațiuni de stradă, scrie într-o limbă care nu mai seamănă a nimic, o literatură și o știință care nu se mai potrivește cu nimic. Și apoi, aceiași naționaliști ajung oameni de stat și fac legi. De pildă fac un cod civil în care se interzice un cod de stăpânire devălmașă, pe care nimeni nu-l știe în amănunt, deși cuprinde aproape 30% din Vechiul Regat. Sau fac coduri ale familiei care din fericire nu se aplică, altfel ar duce la dezastru, atât de străine sunt de ralitatea socială. Sau ajung oameni politici cari, lasă rudele lor sărace, biata rumânime până mai ieri clăcașe, în cea mai cumplită mizerie igienică ce se poate închipui.
Muncă de umil cărturar pus în slujba înțelegerii nevoilor și drepturilor pe cari le au cei mulți. Muncă ce nu trebuie să fie neapărat și numaidecât politică.
De s-ar putea, aș dori ca la ea să se adune, fără comitete și fără ligi, oameni de treabă mulți. Să ajungă, prin legături veșnic păstrate, iarna în biblioteci, cu trecutul ei, vara de-a dreptul de la om la om, cu prezentul ei, să-și cunoască țara, altfel decât cu fraze și cu manifeste.
Apoi, va veni abia timpul ca să ne despărțim din nou și să o luăm, unii la stânga, alții la dreapta. Ceea ce ar însemna însă, sunt sigur, cu totul altceva decât stânga și dreapta frazei învățate pe de rost.
*
Articol publicat cu sprijinul Cooperativei G.
