5.4 C
București
sâmbătă, 17 februarie 2024
AcasăPodcasts„Hai repede, hai în Piață - tocmai l-au dat jos pe Ceaușescu!”...

„Hai repede, hai în Piață – tocmai l-au dat jos pe Ceaușescu!” Amintirile unui diplomat britanic

de Bernard Marshall

Joi, 21 decembrie – 10.30 am, Piața Palatului (n.r. – acum Piața Revoluției), București

„Vă rog să vă dați în spate”, a spus ofițerul înalt de la Securitate.

Trei diplomați s-au dat câțiva pași în spate, în piața acum goală.

„V-am rugat să vă mișcați – vă rog să vă mișcați”, a mai spus o dată, într-o engleză surprinzător de fină și clară. Purta o haină lungă de piele și o căciulă neagră, din blană de astrahan.

„De ce?”, l-am întrebat. Apoi i-am indicat cu degetul, peste umărul lui, câțiva studenți care strigau foarte tare, la câteva sute de metri distanță, și l-am întrebat:

„Uitați, ce se întâmplă acolo?”.

„Nimic important”, a răspuns.

Am reacționat nediplomat, cu o frustrare clocotindă: „Atunci îmi pare foarte rău pentru țara dumneavoastră!”.

A făcut o pauză și, privindu-mă cu un calm uimitor și cu o urmă de zâmbet, a spus: „Da, avem oameni frumoși, cum aveți și în țara dumneavoastră!”.

Acest shimb de replici a avut loc în Piața Palatului. Cu 15 minute mai devreme, dictatorul stalinist al României ținuse ceea ce avea să fie ultimul său discurs public din acel loc. Acel schimb de replici scurt și plin de înțeles mi-a spus multe despre România și despre oamenii ei fascinanți. Captiv atâta vreme într-un stat polițienesc, atitudinea acestui ofițer al Securității, odinioară înfricoșător, descria mult din ce aveam să văd în următoarele două zile: acțiuni curajoase și uneori tragice ale studenților înarmați doar cu speranță și idealuri; reacții amestecate ale autorităților; puterea incredibilă a speranței; înălțarea de neoprit a spiritului uman.

08.15 am

Eleonora, bucătăreasa mea veselă și bondoacă, a ajuns mai târziu în acea dimineață de joi. Mi-a spus că toți muncitorii primiseră ordin să meargă chiar atunci în Piața Victoriei, să asculte discursul Președintelui. Era îngrijorată, fusese reținută de mulțimea din fața Ambasadei Ungariei. Chiar și acum era precaută. Bănuia pe bună dreptate că apartamentul meu era „ascultat”.

La ambasada noastră (n.r. – cea a Marii Britanii), toți ochii erau fixați pe următoarea mișcare a Președintelui în acea dimineață caldă de decembrie. La ședința de la ora 9, ambasadorul ne-a împărțit cu calm sarcinile de monitorizare a mitingului. A mea, ca prim secretar, era să patrulez primul străzile, între orele 10.00 și 11.30, pentru a vedea care era atmosfera și pentru a mă apropia cât de mult posibil de Piața Palatului. Dictatorul, proaspăt întors din Iran, urma să țină un discurs după 10, în direct la TV și live în fața „poporului său”, care se aduna în Piața Palatului.

10.40 am

Mă gândeam cum să raportez mai bine că nu se întâmplase nimic și dădeam să intru pe Jules Michelet, la capătul lui Magheru, când un grup de tineri a țâșnit pe lângă mine și a aruncat pancarte de miting coborând în fugă scările de la metrou. Am întrebat o bătrână care se ferea de ei ce se întâmplase. A dat din umeri nedumerită și a spus că probabil se încheiase mitingul și că mergeau acasă. M-am dus fără griji la ambasadă. Ajuns acolo, doi colegi au ieșit în fugă pe poartă. Unul din ei mi-a strigat: „Hai repede, hai în Piață – tocmai l-au dat jos pe Ceaușescu!”. Am fugit toți trei înapoi pe Magheru, până în Piața Palatului. Spre surprinderea mea, era goală! Ne-am mutat în partea dreaptă a pieței, spre Athenee Palace, unde erau adunați polițiști.

10.45 am

Atunci am dat peste ofițerul înalt de la Securitate, cu haina lui lungă de piele și căciula elegantă din blană de astrahan. Atunci am văzut prima demonstrație studențească. Până în 150 de studenți scandau și huiduiau la una din intrările în Piață. Erau blocați de un cordon subțire de poliție. Acesta a fost, probabil, începutul demonstrațiilor studențești și al revoltei din București, de unde, cu 15 minute în urmă, dictatorul fusese obligat să plece după ce fusese huiduit. Am ascultat sfatul ofițerului de la Securitate și ne-am îndepărtat, pentru a vedea mai îndeaproape „ce se întâmpla”.

Ne-am plimbat prin spatele Athenee Palace. Șase polițiști (sau soldați?) tineri, subțiri și agitați, stăteau fix în mijlocul drumului. Bastoanele lor se legănau în spatele scuturilor lungi. Am trecut pe lângă ei în timp ce așteptau anxioși în rând, formând un mic cerc pe stradă. Atunci am auzit zgomot de sticlă spartă. Studenții au strigat și mai tare când au spart ușa din sticlă a hotelului, la 80 de metri de noi. Pe stradă erau steaguri și pancarte arse. Pe o stradă laterală am văzut un camion militar. Studenții erau înhățați unul câte unul și târâți în timp ce opuneau rezistență. Am văzut cum doi sau trei tineri în blugi au fost luați pe sus, de mâini și de picioare, și urcați în camion. Părea că poliția deținea avantajul, în ciuda mai multor zgomote de sticlă spartă. Grupul de tineri era împins după colț, în afara ariei mele vizuale. Nerăbădător să aflu ce altceva se mai întâmplase și cum cei doi colegi ai mei dispăruseră, am decis să mă întorc [la ambasadă].

03.30 pm

În lipsa unor relatări proaspete despre situația din stradă, m-am aventurat cu un coleg să vedem ce se mai întâmpla. Ne-am alăturat unui val de studenți care au trecut prin fața porții noastre și au ieșit pe Magheru. Am văzut un grup de 50 de polițiști mărșăluind înspre noi. Ne-am retras spre Piața Romană și am fost înghițiți de o mulțime de circa 200 de studenți și protestatari care strigau „Jos Ceaușescu!”. Unul sau două cordoane de poliție s-au format în fața dubelor albastre. Mai târziu au apărut și blindate. Un elicopter survola la joasă înălțime, iar studenții scandau și mai tare. Piața Romană părea să aibă o atmosferă de carnaval, existând uneori îmbrânceli serioase.

04.15 pm

A început să se întunece. Am decis să părăsim Piața Romană. Grupul de protestatari devenea tot mai mare, mai tensionat și mai nerăbdător. Dinspre piața principală se auzeau pocnete (sunau a gloanțe oarbe sau pistoale cu electroșocuri) care sporeau tensiunea. A apărut un autobuz cu mai mulți polițiști. Studenții au început să lovească în el. Două blindate s-au mutat în fața cordoanelor de poliție. Nu mai voiam să stăm acolo și să rămânem blocați în piață.

05.30 pm

Magheru era incredibil de luminat. Se simțea și arăta foarte ciudat. Nici urmă de trafic, doar grupuri staționare și cordoane de poliție și soldați și blindate. Părea o scenă pregătită pentru un film foarte luminos. Am făcut stânga spre Universitate și, la prima barieră, am arătat poliției pașapoartele noastre diplomatice. Am fost lăsați să trecem. În față erau și mai mulți polițiști și soldați, trei sau patru cordoane străjuite de blindate și dispuse de-a lungul drumului, în dreptul Hotelului Intercontinental. Mi s-a părut că aud împușcături și am văzut soldați ochind cu armele mult deasupra capetelor protestatarilor. Cum Ambasada SUA era în stânga noastră, am pornit repede înspre acolo. Am văzut câteva femei în dreapta. Apoi am văzut opt sau nouă tineri întinși pe spate. Femeile în vârstă, îmbrăcate în negru, aveau batiste roșii la gură și plângeau deasupra acestor trupuri. Nu am observat urme de leziuni. Dar erau cu siguranță morți și adunați grămadă. Cred că îmi amintesc o fetiță cu părul șaten printre acele trupuri neînsuflețite. Am fugit cu colegul meu mare parte din drumul înapoi spre ambasada noastră și pe scările de la intrare.

06.00 pm

Amândoi eram albi la față și în stare de șoc. Ne-am dus să-i spunem ambasadorului ce se întâmplase. Era prima dovadă că existau victime în București. Știrea era publică (n.r. – autorul a vorbit la telefon cu presa londoneză la intrarea în Ambasadă) și nu mai putea fi mușamalizată.

08.15 pm

Am evitat Magheru în Mercedesul meu roșu și am condus spre Ambasada SUA. Am parcat pe Batiștei, i-am arătat pașaportul diplomatic polițistului din fața Ambasadei, și am văzut demonstrațiile uriașe. Erau în același loc în care fusesem mai devreme, lângă Hotel Intercontinental. 12.30 noaptea. Zgomotul era infernal. Flăcările ardeau în fața studenților, ieșind din cauciucuri, moloz și patru sau mai multe mașini și camioane incendiate. Zgomotul revoltei – urlete și huiduieli la unison – era înspăimântător. De fiecare dată când studenții încercau să înainteze, se auzeau valuri de împușcături. Am presupus că focurile erau trase deasupra capetelor demonstranților, dar nu puteam vedea exact. În jurul orei 1.30, din locul în care mă aflam, poliția părea să înainteze și să risipească studenții în grupuri mai mici. Părea că bătălia începută la prânz, în Piața Universității, era pierdută. Am decis să mă întorc la mașină și să plec acasă.  

Vineri, 22 decembrie

08.30 am

Privind pe stradă, patru etaje mai jos, șirul obișnuit de mașini Dacia și traficul nu mai erau. Nici tramvaiele. La 8.30 a apărut vesela și loiala Eleonora. A spus că se anunțase grevă generală.

09.00 am

Elicopterele survolau deasupra orașului, aruncând fluturași în Piața Romană. Deși erau semnate de un comandant militar, nu conțineau amenințări. Pur și simplu îi îndemnau pe oameni să fie calmi și răbdători. Apoi am aflat că se împușcase comandantul militar al orașului.

10.30 am

Nu știa nimeni ce se întâmplase cu Ceaușescu sau unde era. Se pare că generalul Stănculescu, unul dintre cei mai bătrâni generali pe care îi cunoșteam, își pusese piciorul în ghips și se declarase inapt pentru îndeplinirea îndatoririlor. Armata trecuse de partea demonstranților.

11.15 am

Pe Magheru, toate cărțile Partidului erau aruncate la grămadă dintr-o librărie cu geamuri sparte și arse. Treceau blindate verzi cu soldați zâmbitori în vârf și cu studenți fluturând steaguri pe laturi. Unul din ele transporta chiar un brad de Crăciun, având fructe atârnate de țeava armei principale. (Aceasta a fost o replică rapidă și deșteaptă la declarația ciudată a Președintelui, care spusese că lucrurile se vor schimba doar atunci când “plopul va face pere și răchita micșunele”). Unul sau două tancuri se mișcau încet prin Piața Palatului. Credeam că elicopterul care îi transporta pe Ceaușescu și pe soția lui zburase de pe clădirea Partidului cu o oră sau două mai devreme. Părea că Revoluția se încheiase. Un grup de studenți mărșăluia să ocupe postul de televiziune.

13.00

Înapoi la Ambasadă, toți am urmărit cu fascinație la Televiziunea Română “noul guvern provizoriu”. Aceste prime imagini îl înfățișau pe domnul Ion Iliescu (viitorul președinte), alături de un tânăr profesor, Petre Roman (care avea să devină prim-ministru). Mai erau un poet și unul sau doi scriitori, toți îmbrăcați ciudat, lângă noul drapel, în care fusese făcută o gaură. 

14.00

Aveam bilet la o companie aeriană austriacă în acea după-amiază. Urma să-mi petrec Crăciunul în Viena. L-am întrebat pe Ambasador dacă puteam să plec să prind avionul. Pentru mine Revoluția părea să se fi încheiat. Am mers în grabă acasă, unde m-a întâmpinat Eleonora. Mi-a dat cadourile de Crăciun pe care le cumpărase, cerându-și scuze că nu avusese timp să-l împacheteze pe cel pentru fratele meu, Peter. Ne-am îmbrățițșat cald și aniversar. Mi-am făcut bagajele în grabă și am chemat o mașină de la birou să mă ducă la Otopeni, la ora 16.00. Șoferul mi-a arătat fericit șirurile lungi de oameni care se grăbeau la pas, mașinile și camioanele supraaglomerate care veneau dinspre suburbii. Era complet nou să văd atâția oameni pe stradă, cu zâmbete atât de fericite – aproape că se simțea impoderabilitatea libertății și a lipsei fricii.

*

Am petrecut mai bine de o săptămână în Viena, urmărind la televizor și citind despre capturarea Ceaușeștilor. Ambasadorul îmi lăsase un mesaj la ambasada noastră din Viena să mă întorc urgent în București. Am fost recunoscător că am ratat violențele extraordinare de Crăciun. Personalul ambasadei fusee deseori în pericol. De exemplu, soția ambasadorului și cei doi copii ai ei au fost salvați după o noapte și o zi petrecută în pivniță în timp ce, deasupra, reședința lor era făcută bucăți cu mitraliera. Se afla fix lângă clădirea televiziunii.

Am zburat din Viena să mă reîntâlnesc cu ambasadorul la 3 ianuarie 1990. În câteva săptămâni, în București a avut loc primul concert pop în aer liber. Întreg personalul Ambasadei a fost invitat. Ne-am amestecat cu mii de bucureșteni fericiți și studenți care fredonau și țineau lumânări aprinse în întuneric. Ultima formație de pe scenă a ales să încheie cu Let It Be de la Beatles. A fost foarte emoționant când toată lumea a cântat “And when I find myself in times of trouble…there will be an answer, let it be, let it be!”. Puteam respira și simți noua Românie și “oamenii frumoși” pe care îi făurise.

(Nu pot să confirm că totul s-a întâmplat exact cum am scris mai sus. Totul se bazează pe două pagini de jurnal pe care le-am scris în 1989, câteva documente și amintiri încă vii de acum 25 de ani).

*

Bernard Marshall a fost diplomat de carieră în Ministerul britanic al Afacerilor Externe. În decembrie 1989, ocupa poziția de șef al secției comerciale în cadrul Ambasadei britanice la București.

*

Material pus la dispoziție de Ambasada Marii Britanii la București, în cadrul campaniei ‘Revoluția Română prin ochii britanicilor’.

Cele mai citite

Ciolacu către Daniel: Poți avea DNA a ta, dar DNArzi în campanie…

Ilustrație: Marian Avramescu Exagerat de prea fericitul patriarh Daniel s-a săturat de colectarea de șpagă nefiscalizată în interiorul Băncii Ortodoxe Române (BOR), operată de...
Ultima oră
Pe aceeași temă