„Pe vremea ceva mai demult, acum vreo 70 de ani, Bucureștii numărau o seamă de tipuri originale din aleasa societate, distrați, maniaci, originali, excentrici, și din societatea de condițiune mai modestă, dezaxati, bufoni (măscărici), cari delectau cu glumele si farsele lor societatea ce frecventau.
Asemenea tipuri aveau și alte orașe ale țării, am auzit la Iași, iar la Craiova am cunoscut și eu un pretins poet căruia i-am reținut doar porecla: poetul Basma, un inofensiv, care n-avea altă slăbiciune decât aceia de a vorbi invers, improvizând rime fără sens și fără legătură între ele. Când îl întâlneam la cafeneaua unde mă aștepta, îi ofeream o cafea, iar când i se aducea cafeaua, nu i-o dam până nu improviza vreun vers în cinstea cafelei și în loc să-și bea cafeaua îmi cerea și țigară pe care i-o dam tot în schimbul unui vers. Pe acesta l-am ținut minte, suna așa:
Și în urmă, o țigară de tutun boccea turcesc
Îmi oferi un domn căruia trebui să-i mulțumesc.
Din când în când îi ofeream și o masă la un birt la care mâncam și eu, dar și masa asta o plătea el foarte scump, pentru a după fie ce fel de mâncare, pâine, pahar cu vin, cafea, trebuia să improvizeze câte o rimă pe potriva felului de mâncare sau băutură ce i se servea.
Dar să venim la București și să începem cu:
Distrații
Primul loc în categoria aceasta s-ar fi cuvenit fermecătorului causeur, eminentului profesor, distinsului om politic, eruditului magistru conu Costică Dissescu, care trecea printre cei mai simpatici distrați.
Este drept că a fost de toată vremea considerat ca atare, însă tot așa de drept este să mărturisim că glumele sau momentele sale de absență nu îmbrățisau caracterul distratului, ci mai de grabă acela al omului de înaltă gândire, pururea preocupat de studiul unei probleme din variatele domenii ce-l interesau, căci nu se poate concepe distragere la un om superior, de rafinată intelectualitate unanim recunoscută a lui Dissescu, când acest Dissescu a fost auzit în nenumărate rânduri dela tribună sau dela catedră, pronunțând un discurs sau o lecție după toate regulele artei oratorice, fără recurs la cea mai neînsemnată notiță, ceiace constitue, credem, o elocventă dovadă de absența elementului distragere, pe care l-am înlocui mai nemerit cu acela de spiritual causeur.
Bonificaciu Florescu
Un incorigibil distrat a fost profesorul de limba și literatura franceză dela câte-și trele catedrele obținute prin concurs (Sf. Sava, Seminarul Pedagogic și Școala de Ofițeri) Bonifaciu Florescu. Era atât de solid în literatura franceză veche și contimporană, încât nimeni în această ramură nu primea să facă parte din juriul examinator când candida el, decât numai de formă; în schimb, era atât de distrat și de copilăros pe dată ce-I scoteai din domeniul cunoștintelor lui: îi puteai înșira toate enormitățile, toate contradicțiile, toate aberațiile, el le credea.
Venea la curs la liceu încălțat cu pantofii soției; pleca de acasă după amiază, ca să vină la cafeneaua Fialcowsky din piața teatrului Național, unde se strângea urIătoarea literaților din vremea aceia; din poarta casei intrând pe calea Victoriei din spre șosea, nu slăbea ziarul francez deschis pe amandouă fețele, lovindu-se de trecători, de felinare, bolborosind câte un „pardon”, dar văzându-și mai departe de drum până ce ajungea în piața teatrului, când cotea automat fără să ia ziarul dela ochi și numai când se împiedica de marginea trotuarului, gata să dea în nas, atunci lăsa ziarul și exclama: Tiens, c'était le trotoir; je n'observai pas! La Fialcowsky perora 3-4 ore cu o cafea dinainte, până ce se însera, când pornea spre casă.
În școală nu cunoștea elevii: putea să facă lecție cu același elev de două ori în aceiaș oră de curs, de fiecare dată când îl nota îI întreba cum îl chiamă, așa că putea prea bine să asculte pe unul care răspundea bine și acesta să spună numele altui elev, căruia îi trebuia o notă mai bună.
Însă Florescu nu prea avea ocazie să asculte, fiindcă elevii văzându-l atât de distrat, de cum intra în clasă, îi inventa o discuție imaginară între el, o monstruozitate, ca să-l provoace să vorbească; de pildă că cutare scriitor francez a scris operă altuia ce nici nu gândise la ea.
Atât îi trebuia lui Florescu! Se pornea pe discutat fără să-l mai poți opri, spre bucuria noastră, bucuroși că scăpam de interogații. Clopotul suna pentru ora următoare și Bonifaciu făcea spume la gură demonstrând adevărul, de care însă nimeni nu ținea seama și toată clasa râdea pe înfundate, iar el perora de zor. Până ce profesorul ce urma la curs își făcea apariția. Atunci Bonifaciu, contrariat că e întrerupt tocmai în toiul documentării lui, se întreba mirat: Comment? C'est deja l'heurer? Și ne părăsea cu regret promițând că va continua ședința următoare, de care el uita chiar de a doua zi, iar ședința următoare inventam o altă imaginară controversă, care iar îi lua toată ora, așa încât treceau anii și ieșam din liceu fără ca măcar să știm să cerem un pahar cu apă în limba lui Bonifaciu.
Un dascăl burduf de carte, care știa pentru el, dar era incapabil să învețe pe cineva măcar o buche din știința lui.
Profesorul Doctor Racovicenu
Un distrat dublat de un plictisit ce moțăia pe catedră; un friguros care iarna nu-și lepăda blana, ci din potrivă și-o strângea cât mai lipită de corp, își ridica gulerul și sta cu caciulă în cap, ceia ce ne-a determinat, cum catedra era lângă geam, să-l spargem, așa că pe dată ce intra în clasă și vedea că nu e rost de stat pe catedra pe lângă care suflă crivățul și roiau fulgii de zăpadă, întreba ce lecție avem la Fizică și după ce nerecomanda să luăm mai departe trei sau patru pagini pentru lecția următoare, fără să explice vreodată, părăsea clasa, cu perspectiva ca pentru lecția următoare să născocim o altă amânare de ședință pentru alt motiv.
Originalii
Boier de viță neaoș pământeană, Costică Câmpineanu era un original de care se dusese vestea în tot orașul pentru ciudățeniile, curiozitățile și extravaganțele lui, neînțelese pentru rânduiala societății de atunci.
Așa de pildă, el nu purta iarna palton sau blană să fi fost gerul Bobotezei, ci un pled, un fel de tartan a la conu Petrache Carp și manșon cu siret pe după gât, ca și boierul dela Țibănești. În ținuta aceasta ieșea în oraș, se ducea la Curtea de Apel unde era judecător, venea la Fialcowsky cu șerpi în manșon.
El n-a vrut să-și construiască o casă pe potriva pungii lui, ci a locuit cât a trăit în vechia casă părintească de pe strada ce-i poartă numele îndată după biserică, casă joasă, lungă, cu odăi multe, în care, fiind singur, ducea o viață uniformă de bohem, în tovărășia unui leu și a unor șerpi.
Horia Rosetti
Am fost bun prieten cu acest cel mai mic fiu al marelui democrat C. A. Rosetti. Prietenia noastră era așa de strânsă, încât chiar când ne despărțeau cei 60 de kilometrii dintre București, unde rămăsese el, și Ploiești, unde slujba mă aruncase pe mine și unde am zăbovit un bun pătrar de veac pânăce am venit la București, n-a fost lună în an în care să nu ne vedem chiar de mai multe ori, fie când veneam eu în București, fie când venea el la mine, la Ploiești.
În afară de prințul George Bibescu, unul din cei mai vestiți trăgători de spadă și de pistol din lume, fost colonel în armata franceză, ofițer de ordonanță al împăratului Napoleon III, decorat cu prilejul actelor de curaj săvârșite în America, în Războiul de Secesiune, un cap de camée antic, cavaler în toată accepția termenului; în afară de acest Bibescu, zic Horia a fost cel mai îndemânatec, mai temut trăgator din țară.
Mă pomenean cu el la Ploiești; venea direct dela gară, făceam o oră scrimă cu rapiera, cu nouile lame belgiene Couleaux apărute atunci, mult mai rezistente ca marca Solingen și se înapoia la București, satisfăcut că-și destinsese mușchii o oră, manie pe care a mai avut-o un original, nefericitul căpitan Guriță, o mare făgăduință a armatei, mort în împrejurări atât de dramatice. Acest capitan lua trenul spre Ploiești, cobora în gară, lua o salată de icre, vestită în restaurantul garii Ploiești, specialitate Gherea, și se înapoia la București, ceia ce făcea că cheltuia aproape 11 lei la clasa I-a dus și întors ca să mănânce, între două trenuri, o salată de icre.
Altă dată, ajunși la hotel, Horia înscenează o poznă: fiind iarnă și târziu noaptea, portarul, un evreu, dormea dus în cămăruța lui dela intrare, moleșit de caldură. Horia ne face semn să nu facem zgomot, ca să nu se trezească portarul; intră la portar în vârful picioarelor, ia cheia din cui dela numărul camerei lui, urcăm cu toții sus, deschidem odaia; Horia scoate iarba dintr-un cartuș de vânătoare, pune praful pe o țavă, îi dă foc, ieșim afară și cu toții intrăm de astă dată zgomotoși la portar, unde Horia îi pusese cheia dela odaie la loc, și urmând pe portar cu cheia, îl lăsăm pe el să deschidă ușa dela camera lui Horia și… tablou! Un val de fum cu miros de praf de pușcă năvălește din odaie. Horia pune mâna în gulerul portarului și, zgâlțâindu-I, îi strigă: „Mizerabile! Ai aflat că a descins în Ploești fiul marelui Rosetti și ai fost plătit ca să-l suprimi! Ocna te manancă!”
N-am putut să ne mai stăpânim râsul, când am văzut mutra bietului portar care începuse și el să creadă ca a fost atentatorul, fiindcă nu-și putea închipui altfel, de vreme ce cheia o găsise la locul ei în odaia lui și el însuși o deschisese ușa dela camera lu Horia. Și acest incorigibil năzdrăvan, de câte ori venea la Ploiești punea la cale o poznă totdeauna reușită.
l-a dat și lui însă de hac, odată și bine, cumnatul lui, avocatul de mare reputație Mișu Cornea, care-I întrecea în meșteșugul farselor.
Pe timpul unei expoziții la Paris, pleacă acolo amândoi cumnații cu soțiile. În tren, până la Vârciorova, Horia se cam ținuse de capul lui Cornea, care se hotărâse la rându-i să găsească momentul să-i facă și el o farsă, una și bună, ca să-i plătească cu vârf și îndesat. Când Horia făcu în tren pe socoteala lui cumnatu-său cea de pe urmă glumă, acesta îi spuse râzând:
– Mă nebunule, tu n-ai să vii cu noi odată la Paris. Cine știe prin ce stație până acolo ai să te poticnești!
Cum la Vârciorova trenul zăbovea vre-o trei ceasuri în gară pentru formalitățile de vamă, câte-și patru călătorii, fiind tocmai ora mesei, merg în restaurantul gării unde încep să mănânce. Mișu Cornea, senator pe vremea aceia, isprăvește înadins masa mai de vreme, își aprinde țigara de foi și iese pe peron unde-l i-a pe polițaiul gării de o parte, așa ca să nu fie văzut de ai lui, din restaurant, se legitimează, și-l face atent că în restaurantul gării mănâncă un domn cu ochii bolnăvicioși și cu barbă (pe atunci Horia purta barbă), care nu e altcineva decât vestitul Andronic, cel ce era de mult căutat de poliție pentru faimoasa escrocherie cu „apa de aur”, ce fäcuse mare vâlvă în toată țara și alarmase poliția care nu reușise să pună mâna pe el, și-l previne că și-a lăsat barbă ca să nu fie recunoscut și să-I aresteze în minutul când se va pune trenul în mișcare, de oarece are pașaport fals și vrea sä fugă din țară.
– Lăsați pe mine d-le senator, îl asigură polițaiul, care se gândea la reputația ce-și va câștiga de pe urma unei asemenea prețioase capturi.
Gluma a reușit: comisarul gării, însoțit de doi jandarmi, aștepta momentul punerii în mișcare a trenului și în clipa când șeful gării da semnalul de plecare, iar Horia da să pună piciorul pe scara vagonului, comisarul îl aresteazä. Horia protestează, vrea să scoată pașaportul, însă jandarmii îi imobilizează brațele, trenul pornește, iar comisarul se răstește:
– Andronic, urmează-mă!
Dela fereastra vagonului, Cornea îi trimite semnificative binețe, pe când soțiile nu se mai pot opri de râs. La Viena s-au oprit o jumătate de zi, ca să-l aștepte pe Horia, dar văzând că-antârzia, căci pe semne i-a trebuit mult lui Andronic Apă de aur până să redevină Rosetti, și-au urmat călătoria, așa că Horia i-a ajuns chiar la Paris, cu întârziere.
– Mi-o făcuși cumnate!
– Mă nebunule, nu ți-am spus eu chiar dela plecare din București, că tu n-ajungi odată cu noi la Paris?”
*
Din: V. Bilciurescu (1945) București și bucureșteni de ieri și de azi. București: Universul.
