Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Statul ucigaș și poporul său

Eugen Șerbănescu Actualizat: 01.08.2019 - 08:48
Eugen Șerbănescu

Statul român a ucis-o pe Alexandra de multe ori înainte de a fi ucisă de criminalul din Caracal.

Share

La 31 ianuarie 2019, în județul Timiş, un bărbat a fost ucis cu o drujbă, deși sunase după ajutor la 112. Primise de la polițist următorul răspuns: „Du-te la culcare, pentru că drujba se aude, cel mai probabil, de la un vecin care taie lemne“. În realitate, drujba se auzea de la criminalul care tăia uşa de la intrare și care, apoi, l-a fugărit pe apelant prin curte până i-a tăiat capul. Ce-a pățit polițistul? A fost mutat disciplinar, deși netrimiterea unui echipaj la fața locului, soldată cu moartea victimei, era o infracțiune crasă de abuz în serviciu. Dacă ar fi intrat la pușcărie, astăzi niciun polițist de serviciu – gen Vasilică Florescu – nu și-ar mai fi permis să-i răspundă fetei violate cu îndemnul stupid: „Hai, fetițo, nu mai ține linia ocupată“.                                                                                                                                  

Statul român a mai ucis-o o dată pe Alexandra, acum trei luni, când a tratat cu aceeași indolență criminală dispariția în zonă a unei alte fete, Luiza, preferând, în schimb, să-i supună bunicul – care depusese plângerea – la testul poligraf, să vadă dacă el, bunicul, spune adevărul și dacă nu cumva o răpise chiar el, bunicul!!! Dacă l-ar fi depistat atunci pe făptuitor, pe Dincă-psihopatul, care luase fata, acesta n-ar mai fi răpit-o și omorât-o acum pe Alexandra. Înainte de a-și da demisia, șeful Poliției ne-a atras atenția că e nevinovat. Dar lipsa bazei de date pe profil infracțional – care l-ar fi singularizat pe Dincă în câteva minute, după ce a fost expulzat de statul italian – nu-l apasă pe conștiință nici cât negru sub unghie. Nouăsprezece ore i-au trebuit, în România, statului pentru a localiza un apel de ajutor și a interveni. În Italia – ne spune, de la Roma, Eugen Terteleac, președintele ARI, care, în decursul anilor, a reclamat cinci cazuri de sechestrare de români, toate rezolvate și raportate înapoi de Poliție – durează un sfert de oră. 

Statul român a ucis-o pe Alexandra și în momentul în care, după aprobarea și finanțarea cu zeci de milioane de euro a echipării STS (în subordinea căruia se află serviciul 112), nu s-a mai interesat ce s-a ales de acești bani, dacă s-a atins sau nu scopul investiției. Nimeni de la Statul român nu a controlat dacă, în schimbul acelor bani, cetățeanul poate beneficia de dreptul lui fundamental la viață. Iată că nu, nu poate beneficia. Înainte de a-și da demisia, șeful STS a spus că e nevinovat. Dar, după accidentul din Munții Apuseni, e ca și cum serviciul n-a avut șef, din moment ce rezultatul e același: moartea apelanților.

Și tot statul român a ucis-o pe Alexandra – cât se poate de concret – chiar în clipa în care polițistul stupid a sunat-o insistent înapoi. Căci trebuie să fii absolut incompetent și iresponsabil să suni de la Poliție victima răpită, violată și sechestrată, după ce ea, terifiată, strigase în aparat „Vine, vine!“ și închisese telefonul. Statul român a luat mâna violatorului turbat de furie și a lovit-o mortal, el neavând inițial în plan s-o omoare, din moment ce plecase să-i cumpere unguent pentru mâini. Ministrul de Interne a spus că își dă demisia pentru a salvgarda prestigiul instituției. Care prestigiu? Cel provenit din comunism?

Exista o cultură statornicită în fostul regim (care se baza pe reprimarea poporului de către sistem), o cultură securisto-milițienească, în care populația însclavizată se afla sub controlul organelor de forță. Această cultură nu a dispărut niciodată din rândurile structurilor statale corespunzătoare și redefinite formal, în democrația post-decembristă. Când intri și astăzi într-o secție de Poliție, întâlnești mult din atmosfera ante-decembristă – același aer stătut, de caschetă dată pe ceafă, aceeași ostilitate față de petent, aceeași neîncredere plictisită a tablagiului care îți înregistrează în scârbă plângerea sau doleanța („Ah, nici măcar nu știi adresa unde ești sechestrată?“), aceeași batjocură mocnită („Lăsați, doamnă, a fugit cu un Făt-Frumos!“), aceeași obrăznicie („Bă, nene, spargem ușa, dar dacă fata dumitale e cu vreun hăndrălău, matale plătești tot deranjul...“), aceeași prostie proverbială („Cartierul Bold în Caracal? Unde vine asta?“).

Cazul Alexandrei a developat doar în câteva zile starea dezastruoasă, falimentară, a statului român în relația cu cetățeanul lui – situație care durează de decenii. Este o vraiște. Practic, scopul pentru care a fost inventat statul – acela de a-și apăra cetățenii – este călcat în picioare. Țara este sfâșiată între patru nenorociri:

1. Nepotismul și numirile politice, clientelare – întinzându-se până la stadiul cel mai specializat, operativ, în dauna interesului cetățenilor (care ar trebui să fie primul interes național) – au devenit o plagă. Prevalează cultura străveche, de pe vremea fanarioților, în care orice dregătorie publică este folosită, în primul rând, în scop personal.

 2. Structurile de forță – Poliția, Parchetul, Serviciile secrete – acționează cu fața spre ele însele și spre cei care le numesc șefii, și nu cu fața spre cetățean. Funcționarii, în sinea lor, se consideră deasupra legii. (Niciunuia, oricât de grav a greșit, nu i s-a întâmplat vreodată ceva mai rău decât… un transfer tot la o structură de forță.) 

3. Lipsa normelor, a procedurilor standardizate, defalcate pe cazuistică, este endemică. Lucrul după ureche – generalizat. Teama de farseuri paralizează intervenția și se transformă în alibiul de a nu interveni.  

4. Indolența, nesimțirea, nepăsarea, dezinteresul, prezente la toate nivelurile, în disprețul oricărei urme de conștiință profesională, ruinează aplicarea oricărei legi, oricât de bine ar fi făcută.

 

            În România, nu legile trebuie schimbate, ci poate poporul. Căci trebuie să ne întrebăm: de unde vin toți acești indivizi hidoși și șefii lor, mici ceaușești, de unde provin ei, nu tot din poporul român??!! Oricâți șefi s-ar schimba, este evident, din păcate, că degradarea este mult mai profundă, a ajuns la materialul de bază, a atins resursa umană. Nici vorbă de vocație, nici vorbă de conștiință deontologică, etică și moral-profesională. Să nu facem confuzie: conștiința profesională n-are de-a face cu mărimea salariului, soldei, onorariului etc. (Nu cred, de exemplu, că – după ce salariul doctorilor a crescut de trei ori – calitatea îngrijirii medicale în spitalele din România s-a îmbunătățit de trei ori. De fapt, nu s-a îmbunătățit deloc. Sau că, după ce salariul profesorilor a crescut cu 50 la sută, calitatea actului de învățământ s-ar fi îmbunătățit cu măcar un procent. Nu s-a îmbunătățit deloc.) 

Conștiința profesională n-are legătură cu remunerația – pentru că n-are preț. Este acel motor interior, acel standard de demnitate, ancoră existențială, filtru, barieră interioară – cum vrem să-i spunem – care nu te lasă, pur și simplu nu te lasă, nu-ți permite să acționezi altfel decât după normele, regulile, procedurile stabilite pentru jobul tău, nu-ți permite să fușărești, să dai rasol, nu-ți permite faimosul etnic „merge și-așa“. Acest „merge și-așa“ a ucis-o pe Alexandra. Conștiința profesională acționează în special când nu ești controlat, când nu te vede nimeni, este impulsul interior irepresibil care nu te lasă să faci lucrurile prost sau, și mai rău, să nu le faci deloc.   

Or, problema principală în România stă tocmai în disoluția, în falimentul, în dezastrul, în gaura neagră care a ajuns conștiința profesională. Oricâți șefi s-ar schimba și oricâte legi s-ar da, nu vei putea să ții un șef 24 din 24 ore lângă operatorul de 112, pentru a-l obliga să ia în serios apelurile disperate ale unei minore violate, și nu vei putea pune un șef lângă fiecare procuror care – în loc să le spună polițiștilor să intre imediat pe caz de viol, fără niciun mandat – așteaptă paștele cailor. Și nu vei putea pune lângă fiecare caz Alexandra câte un unchi Cumpănașu – fără de care poate nici n-am fi știut că se petrece cazul Alexandra.   

Întrebarea este: prin ce mecanism contorsionat de mentalitate tribală, oamenii de pe aceste meleaguri se schimbă caracteriologic când trec de la apartenența la popor (adică atunci când ies din marea masă a oamenilor de rând) la apartenența structurilor de Stat, în special la sistemul de forță (Parchet, Poliție, Servicii secrete)? Cum basculează ei de la o stare la alta? Orbeții aceștia ai haosului, ai indiferenței, ai indolenței, nepăsării, batjocurii, Vasilicii și Floreștii care ne oripilează la fiecare pas au și ei rude, prieteni, cunoștințe – toți oameni cumsecade, revoltați acum de ceea ce se întâmplă la Caracal, dar care, dacă mâine s-ar angaja în sistem, ar deveni și ei la fel de indiferenți, indolenți, nepăsători, batjocoritori, ar deveni și ei Vasilici și Florești. Cum? Și de ce pare asta să fie o caracteristică doar a românilor? 

Nu se știe.

Citește totul despre:

#lazi

Comentarii

loading...