Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Naționala de fotbal sau despre complexul unei națiuni învinse

Marius Ghilezan Actualizat: 13.10.2020 - 14:44
Marius Ghilezan

Poate că niciodată naționala de fotbal a României n-a provocat o atât de mare depresie colectivă. Învinsă în două meciuri consecutive, cu Islanda și Norvegia, s-a îndepărtat de visul de a mai fi în elita fotbalului european.

Share

Liga Campionilor rămâne un tărâm al zeilor. Supărarea suporterilor e justă. Brambureala de la lot e mare.  Permanentele schimbări de la națională au premeditat eșecul. Nu mai avem fotbaliști? Managmentul sportiv e la pământ? Nu sunt pricepuți selecționerii?

Aș fi ultimul care să-l acuz pe Mirel Rădoi. Nici nu am competența. Demult nu mai îmi dau cu părerea despre organizarea jocului sau despre procesul de selecție. A trecut timpul în care mă urcam pe garduri pentru idoli. Fotbalul din orașul meu, leagănul fotbalului românesc, e distrus de vechea administrație.

Când Leagănul fotbalului românesc s-a mutat la Clinceni

Când au ajuns reprezentative Chindia, Clinceniul, Voluntarii s-a deschis poarta infernului. Construcțiile pe picioare de lut nu dăinuie.

Fără o tradiție, fără spectatori, doar din ambițiile unor primari sau a unor oameni de afaceri efemeri, totul nu e decât o construcție de pământ și paie. Când bate un vânt cade coșmelia.

Maidanul nu e Capitoliu, cum copita nu e bocanc de fotbalist.

Fotbalul românesc e la cele mai joase cote istorice. La fel ca multe alte sporturi. Era o vreme când mâncam sportul pe pâine. Colindam arenele. Participam la colocvii și la ședințe tehnice. Acum nimic nu mai seamănă cu ce a fost.

De ce s-a ajuns la o așa depresie? De ce nu mai avem performanțe? Unde sunt campionii de altă dată?

Întrebările se pun firești. Pentru a găsi răspunsuri adevărate trebuie ca premizele să nu fie  false. Orice privire subiectivă nu găsește perspectiva corectă.

Hagi, singurul din Generaţia de Aur, care iese în public

Fanii români suferă în tăcere. Există voci stridente care acuză. Ba că e de vină președintele FRF, ba că nu-s buni antrenorii, pe care altă dată îi aplaudau cu frenezie.

Din Generația de Aur, doar Gheorghe Hagi a ieșit în bătaia puștii. A încercat să explice drama, dar fără să critice actorii. A rămas un optimist incorigibil. Sigur că un performer nu poate înțelege cum alții merg doar împiedicați.

A zis un lucru mare. Jucătorii ar trebuie să fie ultimii făcuți vinovați. Dar n-a prins esența.

Eșecul e un complex de factori. Demult ne-am pierdut ca neam dorința de a fi învingători.

Nu văd decât două motive ale lipsei de performanță.

Primul ar fi că ne-am pierdut încrederea în forțele proprii. Nu mai există energii pentru construcții. Supraviețuim unui infern al dărâmărilor. Nu numai în sport suntem la pământ.

Depresia e colectivă.              

 

 

Vocile lumii: „Am ieșit acum, știți că eu ies doar după momentele grele. Ne trebuie un plan bine pus la punct. O echipă națională trebuie să știe să facă rezultate, trebuie să știi să o faci, să știi să construiești acest succes. De azi pe mâine vine un rezultat, cum a fost acum două săptămâni și toți erați optimiști, mamă că ce facem… Acum eu am ieșit când e totul negativ, eu atunci intervin”, este părerea lui Gică Hagi, conform Digisport.ro.

 

 Suferim de o perpetuă stare de autodefăimare. Atât timp cât căutăm mereu moartea caprei vecinului nu avem cum să devenim învingători

De ce suntem atât de umili?

Un complex de factori psihologici ne-a dus la o stare de incapacitate de a ne ridica, de a asigura cadrul normal al performanțelor, de a ne bate de la egal la egal cu alții, dintr-a doua perspectivă.
Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi re-explodat discursul urii la partida cu Ungaria. Poate e mai bine că  am rămas în faza asta.

Cu cât ești mai jos, cu atât ai o mai mare forță să te ridici.

Eu cred că nu lipsa unei baze naționale de selecție a jucătorilor de fotbal e principala vină a catastrofei fotbalistice, ci complexul unei națiuni de dinainte învinse.
Atât timp cât ți-ai făcut din admirația străinilor o vocație națională și din slujit bogații Europei o profesie, nu ai cum să construiești un abstract al devenirii.

Fără resurse, decimați de invidii, arțăgoși, sectari și închinați la porți străine, peste toate așezându-se radios haloul urii, cum să mai ai forță să te ridici?

De aproape două decenii suferim de un complex al neadecvării în concernul european.

O serie de forțe nevăzute ne-au umilit, ne-au devertebrat, au sădit discordia, au stârnit războiul româno-român, au creat teme false de luptă și cum să mai găsești criteriile de performanță?

Națiunea e mai deposedată de stima de sine ca niciodată.

Străinii pe care recent i-am ales - cu atâta evlavie - nu au nevoie de slugi competente ci de slujbași umili și fără dorințe de mărire. Și de aici întreg disconfortul.

Demult se lucrează la înfrângerea din interior a neamului românesc.

Cu atât de mulți troieni prin administrații nici nu e de mirare că nu există un plan și o strategie de împlinire a performanțelor.

Ne uităm cu jind la Simona Halep pentru că nu avem alternative. La sporturi individuale ne mai descurcăm. Dar când ajungem la cele pe echipe, constatăm că nimic nu mai e ca altă dată.

Suferim de o perpetuă stare de autodefăimare. Atât timp cât căutăm mereu moartea caprei vecinului nu avem cum să devenim învingători.

E un timp al disoluției naționale, al pierderii identității de neam și al autodistrugerii cum nu s-a mai văzut în istoria recentă.

Noile generații, în loc să fie cele mai fericite după un lung șir lung de generații lovite, suferinde, dar cu putere de renaștere, trec printr-o depresie colectivă ne mai întâlnită. Atât timp cât visceralitatea e mai prezentă în spațiul public decât fericirea elogiului, optimismul e o piesă lipsă din angrenajul care turează climatul social.

Din afară părem o națiune împiedicată. Cum să nu pierdem orizontul și proiecția unui viitor de luptă? Cine sunt cei care să ne organizeze performanța, când alegem să ne conducă o țață, care-n țara ei nu ar fi fost în stare să organizeze nici măcar un corp de balet?  

Spiritul războinic ni s-a mutilat. Umilința de la Oslo, unde am pierdut cu 4-0, nu rămâne decât un moment de depresie pentru o viitoare ieșire din hău. E doar  rezultatul unei înfrângeri recurente, a unui plan de decimare a elitelor naționale, săvârșite cu o ură habotnică, sădită din exterior.

De ce să dăm vina pe Rădoi sau pe Mutu? De ce să-l acuzăm pe Răzvan Burleanu? De ce să căutăm țapi ispășitori în loc să ne privim din interior, la vinovățiile individuale și la diabolescul titru al autosuficienței, sădit în ADN?

Complexul națiunii învinse e copleșitor. Acțiunile perfide de distrugere a mândriei de a fi român toarnă plumb în picioarele jucătorilor. Și de aici întreaga nenorocire și nefericire.

Când ți-ai pierdut încrederea în tine, când îți renegi țințirimul și spui că ți-e rușine că ești român nu ești decât o frunză în pala vântului și de aici întreg complexul unei națiuni învinse, deposedate de resurse pentru renaștere.

Vor mai trece vreo treizeci de ani de rătăcire prin meandrele occidentului pentru a ne lămuri că singur ești nimeni în lume.