De-a lungul ultimei jumătăţi de deceniu a devenit tot mai străveziu faptul că, pe măsură ce în spaţiul public se înmulţesc odele închinate ideii de monarhie, iar regaliştii de tot felul apar de unde nici nu te aştepţi, în spatele uşilor închise se lucrează, de fapt, la decredibilizarea totală a Casei Regale şi a ţesăturii simbolico-istorice pe care o poartă pe blazon.
A devenit vizibil şi că eforturi intense în acest sens se depun nu doar din exterior, ci şi din interior.
Două evenimente grăitoare pentru modul lipsit de sens în care Casa Regală percepe ceea ce se petrece în România zilelor noastre s-au consumat la finele săptămânii, când, cu ocazia Zilei Regalităţii s-au trezit decoraţi, printre alţii, primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, şi o instituţie – Radiodifuziunea Română.
Sub supravegherea acviliană a „domnului principe” Duda, soţia sa, Principesa Margareta, a ajuns să umple cu darurile solemnităţii şi respectului regal tolbele unor drumeţi cel puţin dubioşi: pe cea a edilului Oprescu – cu Ordinul Coroana României în Grad de Ofiţer, iar pe cea a Radioului Public – cu decoraţia Nihil Sine Deo.
Iar după ce primul şoc îţi lasă puţin răgaz pentru a trage o gură de aer, urmează rapid al doilea: DE CE-ul din spatele acordării respectivelor distincţii.
Din relatările de presă, aflăm că Sorin Oprescu trece în ochii Alteţelor Lor drept un făuritor de lume nouă, într-o Românie, altminteri, atât de prizonieră metehnelor vechi: maestru al bunelor practici în dezvoltare urbană, neobsit apărător al identităţii Capitalei şi a monumentelor sale, suporter generos al monarhiei şi al activităţilor desfăşurate de Casa Regală.
Un portret de mai demn de festivalul ceauşist de canto industrial, „Cântarea României”, nici că se putea.
Înţelegem, însă, din gestul celor două personaje care au monopolizat coordondarea Casei Regale – domnul principe Duda şi Principesa Margareta – că nu vederea, ci orbirea e un dar; iar blazonul, oricât de regal e el, poate deveni oricând preş.
Bănuiesc că imediat după ce şi-a primit înalta decoraţie, Oprescu le-a trimis SMS-uri rechinilor imobiliari şi celorlalte animale de pradă care vânează bani publici să stea liniştiţi: în ceea ce-l priveşte nu s-a schimbat nimic, iar tot ce au văzut că s-a întâmplat la Peleş a fost rodul imaginaţiei bogate a unor vlăstare regale nereuşite.
Cum, însă, dacă nu eşti şi fudul… lumea se năruie în jurul tău, pe lângă mărirea primarului Sorin Oprescu s-a consumat şi preamărirea Radiodifuziunii Române, distinsă cu decoraţia „Nihil Sine Deo” pentru probitate, patriotism, profesionalism, în fine, pentru că a fost aproape de publicul larg şi, în toţi cei 85 de ani de existenţă, le-a mângâiat românilor creştetul ca unor puiuţi proaspăt ieşiţi din găoace.
Înţeleg faptul că instituţia a primit semnătura fondatoare de la Regele Ferdinand, mai înţeleg şi că Mihai I s-a adresat poporului pe calea acestor unde până la abdicare, dar nu pricep de ce ar fi şi suficient.
De ce, în decizia de a acorda respectiva distincţie, nu a contat faptul că în jumătate din timpul în care a emis, instituţia Radiodifuziunii a fost o săpăligă a totalitarismului?
Şi că, pentru românii care nu au dorit să se lase spălaţi total pe creier nu Radio Public a fost soluţia, ci Europa Liberă.
Apoi, de ce nu a contat pentru domnul principe Duda şi doamna sa, faptul că, de la Revoluţie încoace, Radioul Public, la fel ca Televiziunea Publică, este teren minat din punct de vedere al aservirii politice?
De ce s-au gândit domniile lor că, într-o perioadă în care presa română – de stat, dar şi privată – trece printr-o tot mai profundă criză, este momentul să dea un cec în alb uneia dintre cele mai triste poveşti din mass-media de la noi?
Însă, ce să zici? Dacă Oprescu este pictat ca Sfântul Protector al Monumentelor, de ce n-ar trece Radiodifuziunea ca o redută a libertăţii presei?
Există, totuşi, o problemă mai mare până şi decât decorarea primarului general al Capitalei şi a Radiodifuziunii Române: faptul că nu a fost un accident sau doar o dureroasă scăpare din partea unor minţi prea odihnite.
Prin Radu Duda şi Principesa Margareta, Casa Regală a devenit complice la propria demolare.
De câţiva ani, cei doi au închiriat-o reglărilor de conturi între politicienii de Dâmboviţa, iar costurile în planul imaginii vor atârna greu.
Relaţia dezvoltată cu turnătorul Dan Voiculescu, al cărui trust media foloseşte cum vrea imaginea Casei Regale, e grăitoare.
Bineînţeles, totul se petrece cu largul concurs al celor doi juni princiari pe care, probabil, încăpăţânarea Regelui de a rămâne încă pe lumea asta îi sâcâie, dar, din nefericire, nu-i mai şi încurcă.
Însă un semnal extrem de consistent şi cu grad maxim de toxicitate legat de slăbirea temeliilor Casei Regale a fost dat de însuşi Duda, acest actor pe care nici marionetele de la Ţăndărică nu-l vor putea întrece.
Totul s-a consumat în 2009, când a comis paricidul şi s-a înscris în cursa electorală pentru alegerile prezidenţiale din acel an.
S-a retras după numai câteva luni, dar zoaiele au rămas şi nu vor dispărea uşor.
Cel ce îşi spune cu atâta pompă Prinţ şi se visează întruna Rege a optat la vremea respectivă pentru scaunul de preşedinte.
Nu avea nici o şansă, era clar, aşa că motivele raţionale pentru care a dat acea palmă ideii de monarhie rămâne să fie aflate de copiii copiilor noştri, probabil după desecretizarea unor arhive.
Dacă sovieticii, în anii ’40, şi apoi Ion Iliescu şi ai lui, în anii ’90, au luptat pentru desfiinţarea totală a monarhiei în România şi demolarea Casei Regale, folosind tancuri şi apoi mineri, scenariul a trecut după 2005 printr-o cosmetizare.
Şi-au dat cu toţii seama că, cu feţe delicate trebuie umblat cu ceva mai mult rafinament. Aşa că, în loc, să mai vină ei cu buldozerul, îi încurajează mai nou pe locatari să facă ei înşişi Casa Regală „nelocuibilă”.
