Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ce urmăreşte Băsescu când îl laudă pe Ponta? Dar atunci când nu suflă o vorbă despre clanul Ruşanu?

Dan Cristian Turturica 27.04.2013 - 19:23

Senzaţia de lehamite pe care cei mai fideli susţinători ai lui Traian Băsescu o încearcă de câteva luni, convinşi că pactul de coabitare a evoluat rapid într-un parteneriat de plăcere şi că laudele deşănţate la ...

Share

Senzaţia de lehamite pe care cei mai fideli susţinători ai lui Traian Băsescu o încearcă de câteva luni, convinşi că pactul de coabitare a evoluat rapid într-un parteneriat de plăcere şi că laudele deşănţate la adresa Guvernului Victor Ponta sunt sincere, s-a transformat uşor, uşor în greaţă. Iar discursul de joi, în care preşedintele i-a mulţumit liderului PSD pentru contribuţia sa la stabilizarea macroeconomică a ţării, le-a pus capac. Nici cu o găleată de lămâi alături nu l-ar fi putut digera.

Freamătă forumurile şi Facebook-ul de indignarea celor care nu îşi explică ce se întâmplă cu omul pe care l-au susţinut atâta vreme, inclusiv pentru că nu scăpa nici o ocazie să-l pună la respect pe Victor Ponta: unde a dispărut acel Băsescu care nu-l scotea pe urmaşul lui Adrian Năstase din plagiator, „dottore, hă, hă, hă“ şi incompetent?

Dar Băsescu care lovea cu barosul la câteva secunde după ce Ponta făcea şi cea mai mică greşeală? Chiar ăsta a fost întotdeauna preşedintele? Un laş care, în clipa în care a înţeles că nu mai are nici o şansă pentru a-şi recupera puterea, şi-a pierdut şi ultima rămăşiţă de demnitate? Un sclav al SISTEMULUI, care se gudură pe lângă noii păpuşari ai acestuia pentru a nu fi alungat de la Cotroceni înainte de finalul mandatului şi pentru a nu da cu subsemnatul pentru casa din Mihăileanu?

Iar dacă, de fapt, a fost întotdeauna mână în mână cu Victor Ponta şi rivalitatea dintre ei a fost regizată, cel puţin în ultimii doi ani, pentru a-l ajuta să crească politic prin demonizarea celui mai detestat dintre români, de ce a declanşat scandalul plagiatului, riscând să-şi submineze, astfel, propriul proiect secret?

La ultima întrebare, un posibil răspuns complet s-ar putea să avem peste câteva luni. La primele, însă, explicaţiile sunt deja conturate.

În momentul în care a semnat pactul de coabitare şi l-a desemnat premier pe Victor Ponta, Traian Băsescu a recunoscut public, de fapt, că s-a decis să rămână în politică şi că vrea să mai aibă un cuvânt de spus în treburile ţării încă mulţi ani de aici înainte. Pentru ca acest lucru să devină posibil, prima sa prioritate este recâştigarea capitalului politic pierdut. Adică, a unei cote de încredere care să depăşească semnificativ nişa din ce în ce mai îngustă a „băsiştilor“, care să-l propulseze din nou printre liderii politici ce au şi un viitor, nu doar un trecut.


După cum au explicat colegul meu Cristian Câmpeanu şi sociologii pe care i-a consultat în realizarea analizei ”De ce creşte Traian Băsescu în sondaje”, cartea pe care a mizat preşedintele a fost câştigarea simpatiei acelor votanţi PSD care nu îşi mai doresc încă o criză generată de un nou război preşedinte-Guvern şi Parlament şi care cred că pacea Băsescu-Ponta este chiar benefică pentru ţară.

Acesta este motivul pentru care înţelegerile de culise privind diverse numiri, inclusiv cele de la şefia parchetelor, şi care ţin de aranjamentul global al coabitării au fost dublate de numeroase ieşiri publice în care preşedintele s-a poziţionat ca un politician constructiv, care îşi respectă angajamentele, care nu doreşte să mai genereze conflicte şi care, semn clar de pocăinţă, este dispus la compromis. Totul, evident, în numele interesului naţional.

Sigur, vorbim nu doar de atât, ci şi de un ritual de curtare a PSD-ului, de recâştigare a încrederii a acestui partid pe care nu doar o dată l-a învins şi l-a tras pe sfoară. Aşa se explică de ce, de vreo câteva luni, preşedintele nu a mai pronunţat numele lui Liviu Dragnea, care, subit, a dispărut din arsenalul său retoric.

Urmarea: liberalul Relu Fenechiu a rămas singurul „penal“ din Guvernul României şi unic inamic al intrării noastre în spaţiul Schengen. Despre Dragnea, mult mai interesant din punct de vedere infracţional decât Fenechiu (care încă se zbate la „tinere speranţe tomnatice“ în liga mafiotă a României), preşedintele nu mai suflă un cuvânt.

Tăcerea preşedintelui este tot strategică. Nu întâmplător, Dragnea a fost martor la semnarea pactului de coabitare. Între timp, şeful baronilor PSD a fost uns în mod oficial ca prim locotenent al lui Victor Ponta, iar preţul decuplării sale de echipa Voiculescu-Antonescu a fost mult prea mare pentru ca preşedintele să-şi permită să strice totul înfierându-l pe cel ce ţine în mână curelele de transmisie ale partidului în teritoriu.

Slăbiciunea lui Traian Băsescu pentru titularii Ministerului Dezvoltării Regionale nu este deloc nouă, după cum bine ştim, iar faptul că tranziţia de la Udrea la Dragnea s-a făcut fără mari cutremure de personal sau dezvăluiri incendiare, după cum sperau tele-justiţiarii lui Felix, nu poate fi decât o confirmare că preşedintele executiv al PSD a strâns cu căldură mâna întinsă de preşedinte.

Până aici, lucrurile par destul de clare şi de simple. Traian Băsescu se poartă ca şi cum a ales să facă acum, când simte că pierde puterea, ceea ce a refuzat să facă atunci când a pus mâna pe ea: să cadă la pace cu celălalt mare partid, să închidă ochii şi la hoţiile şi golăniile altora, astfel încât el şi ai lui să-şi poată lua liniştiţi partea leului, fără ca nimeni să ţipe că a fost tăiat mişeleşte de la porţie şi să-l ameninţe cu demiterea.

O dată cu această opţiune şi cu mulţumirile lui Vîntu şi Voiculescu şi-ar fi conservat fără probleme imaginea de cârmuitor echilibrat, sfătos şi împăciuitor, întocmai cum a făcut-o, pentru acelaşi preţ, Ion Iliescu şi, o dată cu ea, şi procentele electorale care i-ar fi asigurat nu doar realegerea, dar şi un loc de patriarh, dirijor din umbră al „dreptei“, după plecarea de la Cotroceni.

Tentantă explicaţia, dar cam simplistă ca să i se potrivească pe deplin lui Traian Băsescu. În ciuda faptului că a obosit şi că refuză în continuare să înţeleagă unde a greşit, preşedintele poate mai mult decât atât.

Da, vrea să rămână în politică. Da, vrea să recâştige capital de încredere, pentru a se asigura că va mai fi interesant, util, vital pentru orice nouă construcţie politică pe zona de dreapta. Da, face un joc cinic, acceptând compromis după compromis, trecând sub tăcere aberaţii ale puterii care altădată l-ar fi făcut să urle de indignare. Şi da, sacrifică aşteptările „băsiştilor“, care au crezut că va lupta până la capăt.

Dar nu o face pentru că s-a vândut PSD-ului sau lui Victor Ponta. Nici măcar pentru că a început deja să predea ştafeta puterii şi că vrea să creeze premise maxime de succes pentru cei ce îi vor urma.

O face ca să nu părăsească Palatul Cotroceni ca un înfrânt, ca unul care a apucat să-şi încheie mandatul doar pentru că partenerii externi au cerut asta în mod imperativ. O face pentru a mai avea un cuvânt important de spus în desemnarea succesorului şi pentru a nu fi constrâns să accepte unul care îi va fi impus. O face pentru ca partidul pe care îl moşeşte să aibă şanse maxime de succes o dată ce el îşi va încheia mandatul prezidenţial şi, implicit, ca el să rămână, conducând „onorific“ acel partid, în liga mare a politicii. Şi da, interesele sale în acest moment nu au foarte mult în comun cu interesul naţional. În cel mai bun caz, se vor intersecta consistent după şi dacă îi reuşesc câteva mişcări.

Jucând cu mare vervă rolul de pocăit, preşedintele nu urmăreşte doar creşterea cotei de încredere. Este un scop, dar unul de etapă. Ţinta preşedintelui este să iasă marele învingător din ceea ce urmează. Ce urmează?

În primul rând, ruperea Uniunii Social Liberale. Singurul mod în care preşedintele poate câştiga din marele cutremur politic ale cărui trepidaţii se simt din ce în ce mai tare este să nu fie considerat artizanul său. Dacă electoratul USL, dar şi mulţi dintre cei ce nu i-au votat vor fi convinşi că uneltirile sale au dus la divorţul urât dintre PSD şi PNL, care va trece încă o dată ţara printr-un moment de instabilitate puternică, reafirmarea reputaţiei sale de om conflictual, de lider care trăieşte din scandaluri, care sacrifică liniştea ţării pentru victorii politice îi va ruina orice şansă de a recâştiga capital de încredere.

Strategia prin care Traian Băsescu încearcă să evite un asemenea risc este de-a dreptul hilară. După ce, aproape zece ani, a muncit din greu la imaginea sa de preşedinte jucător, preşedintele a virat-o acum cu 180 de grade şi încearcă să convingă că nu mai joacă nimic. Că şi-a făcut datoria cât a putut de bine, că se pregăteşte de retragere – „eu am dus nava la chei în siguranţă…“–, că le mulţumeşte chiar şi foştilor adversari pentru eforturile lor, mulţumeşte şi publicului – „români, puteţi fi mândri…“. Ai spune că urmează aplauzele şi căderea cortinei. Plauzibil, dacă nu am şti că autorul şi regizorul scenariului este Traian Băsescu.

Cea mai bună dovadă că preşedintele vrea mult mai mult decât prietenia cu votanţii PSD şi cu liderii acestui partid este că nu îi mai critică nici pe liberali. Traian Băsescu nu a suflat o vorbă, de exemplu, despre numirea scandaloasă a lui Ruşanu în fruntea Autorităţii de Supraveghere Financiară. Logica este cea descrisă mai sus. Un preşedinte care nu mai critică nimic, care nu mai acuză pe nimeni, care vorbeşte pe toată lumea numai de bine nu va putea fi considerat răspunzător de următoarea criză politică. Gata, eu m-am retras, îmi aştept liniştit încheierea mandatului, nu mai am ambiţii, nu mai prezint nici un pericol, par să ţipe acţiunile şi declaraţiile preşedintelui.

Singurul care lucrează din greu pentru a demasca şmecheria preşedintelui este patronul Antenelor. Chiar şi cea mai inofensivă inflexiune în tonul lui Traian Băsescu este băgată sub lupă şi folosită ca probă demascatoare pentru a-i convinge pe talibanii USL-işti că duşmanul îi trage pe sfoară, că nu s-a pocăit şi că de-abia aşteaptă să crape alianţa PSD-PNL ca să-şi arate din nou adevărata faţă. Efort relativ inutil. Cine are stomac pentru televiziunile lui Voiculescu nu mai trebuie convins. De nimic.

Spre disperarea lui Voiculescu şi Antonescu, strategia preşedintelui dă roade. Până şi CCSB, institutul de casă al trustului Intact, confirmă o creştere spectaculoasă a încrederii în Traian Băsescu – 30% din români sunt „destul de sau foarte“ mulţumiţi de activitatea preşedintelui. Nu cu mult timp în urmă, cota sa de încredere nu depăşea jumătate din nivelul de azi.

Este evident, însă, că preşedintele nu urmăreşte doar să-şi conserve cota de încredere după ce scandalul ruperii USL va izbucni, ci să şi-o crească. Cum urmăreşte să reuşească asta? Continuând ce face acum, adică aplicând modelul Iliescu de laşitate şi ipocrizie.

Când ţara va fi în apogeul crizei politice, Băsescu va arbitra marţial, mimând cumpătarea şi neutralitatea, dar luând partea PSD-ului şi a lui Ponta. Astfel, are o şansă să culeagă roadele prăbuşirii încrederii în liderii USL. Pentru că este absolut cert că atât Ponta, cât şi Antonescu vor pierde procente în momentul rupturii, iar cel ce va fi perceput de electoratul comun drept principal vinovat va primi o lovitură devastatoare.

Acesta este, de altfel, motivul pentru care divorţul se tot amână. Fiecare partener munceşte din greu la un eveniment declanşator care să transfere integral răspunderea conflictului pe umerii celuilalt. Traian Băsescu nu urmăreşte acum altceva decât să fie cât mai departe de suflul exploziei şi într-o poziţie puternică atunci când PSD îi va cere sprijinul pentru a-i elimina complet pe liberali de la putere.

Dar nu doar pentru dezintegrarea USL şi pentru rearanjarea scenei politice se pregăteşte preşedintele, ci mai ales pentru ce va urma din punct de vedere economic. Ieşirea sa de joi nu a fost menită să-i mai ridice o odă lui Ponta, după cum au interpretat acru unii dintre foştii săi fani, ci pentru a reaminti că el şi-a asumat un sacrificiu politic major prin măsurile de austeritate pe care le-a impus, dar şi pentru a trage o linie şi a spune că de acum încolo ce urmează nu mai este răspunderea lui, pentru că, spre deosebire de perioada guvernării Boc, el nu se mai amestecă absolut deloc în treburile Executivului.

De fapt, preşedintele a vrut să transmită că vin vremuri grele – în ciuda cifrelor încurajatoare privind deficitul bugetar şi perspectivele de creştere economică – şi că nu mai vrea să fie asociat cu deciziile care vor fi luate pentru ţinerea sub control a cheltuielilor şi pentru redresarea economiei.

Ţinta politică a unei asemenea poziţionări este complementară celei urmărite prin neamestecul în lupta dintre PSD şi PNL. Dacă va ieşi întărit ca imagine în urma dispariţiei USL, capitalul de încredere îi va prinde de minune atunci când guvernarea PSD-UDMR-şi-cine-o-mai-fi va ajunge în impas din pricina problemelor economice. Atunci, de-abia, ar putea fi în situaţia de a-şi negocia dintr-o poziţie avantajoasă atât ieşirea din scenă şi desemnarea succesorului, cât mai ales proiectul politic de viitor.

Până atunci însă, toţi cei ce aţi văzut în Traian Băsescu un salvator sosit pe un cal alb pentru a ne scăpa de toate cele pe care, în general, ni le cam facem cu mâna noastră, intenţionat sau prin neimplicare, pregătiţi-vă să fiţi surprinşi, şocaţi şi profund dezamăgiţi.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...