Am crezut că putem supravieţuii crizei de identitate.
Am uitat că după pace vine şi război. Ne-am îndestulat prea mult şi am uitat să trăim puţin. Ne-am aruncat în cauzele lor, fără a avea timp să ne îngrijim de dreptul nostru la viaţă. Ne-am părăsit de bună voie familiile pentru a fi paji în casele altora.
Am jucat roluri în filmele regizate de alţii.
Ne-am pierdut bunătatea, pentru că ei, coloşii, ne voiau răi.
Am uitat să privim cerul, fiind ocupaţi cu măsura paşilor de fugă. N-am avut timp să ne dăm seama ce fel de lesă avem pe gât.
Am pierdut deprinderea de a ne bucura de lucrurile simple
Viaţa are de la Dumnezeu un ritm. O cadenţă. O măsură. Am ars etape crezând că putem ajunge repede, sărind obstacole, fripturişti. Ocupaţi prea mult cu sarcinile impuse, ne-am pierdut puterea de a ne bucura de răsăritul soarelui, de înfloritul caişilor şi de privitul berzelor care-şi hrănesc puii, în acelaşi cuib, unde revin ani după ani.
Oare atât de blegi să fim să nu învăţăm nimic din greşelile noastre?
Câţi dintre noi mai speră la fericirea lucrului printre străini? După Paşti, aevea va coborî binecuvântarea şi pentru pribegi. Vor rămâne acasă, printre cei dragi. Acolo, nu va mai fi loc pentru ei.
Ne-am refuzat dreptul la incantaţie, la emoţii şi la trăirile sufleteşti, pentru că el stăpânul, Marele stăpân, ne-a ocupat tot timpul cu problemele lui.
Ne-am bătut joc de biserici, de familia tradiţională, de obiceiurile noastre strămoşeşti. Am alergat prea mult şi ne-am odihnit prea puţin.
Astăzi, izolarea şi carantina sunt ritualuri benefice spiritului, pe care prea mult l-am neglijat. În aceste zile avem timp să ne regăsim. Să ne gândim la rostul omului pe pământ. La cât de neajutorat e.
Cât de plăpânzi suntem în calea cataclismelor naturii. Acum realizăm.
Am robotit pentru securitatea lor, nu pentru siguranţa noastră
Am învăţat de la hegemoni să ne temem de terorişti, uitând că-n istorie liderii lor au figurat pe statele de plată ale Marelui Comandament.
Ni s-a spus despre un viitor posibil război bacteriologic, dar nu ne-au echipat, nu ne-au instruit, ne-au lăsat ca pe o gâză în calea furtunii.
Ne-am învăţat copii să cânte după false partituri şi acum ne mirăm că un cor online nu e de folos nimănui.
Am uitat să ne bucurăm de tainele naturii, excedaţi de privitul naturii virtuale.
Ne-am bătut joc de ţărani, acum mâncăm cartofi cu gust de plastic, ne mirăm de ce supermarketurile saltă preţurile, de ce nu mai avem nimic românesc.
Avem timp. Putem să ne regăsim.
Vocile lumii:
“Eu nu strivesc Corona de Minuni a Lumii”, aforism popular din timpul Situaţiei de Urgenţă
Libertatea ne-a dat-o bunul Dumnezeu şi prin proprie voinţă ne-am cedat-o lor antihriştilor, trebăluind într-un perimetru de 2 metri, într-un open space de zile muncă
Am alergat pentru un scop, nu pentru o destinaţie
Bucuriile mici de ieri pot fi marile fericiri de azi. Suntem în viaţă. Stăm mai mult cu familia. Suntem sănătoşi. Ne putem juca în sfârşit cu copii.
Ne-am pierdut mirosul, gustul şi bucuria sufletului. Consumerismul ne-a zăpăcit. Am alergat pentru un scop, nu pentru o destinaţie. Ne-am certat între noi, fără a ne da seama că din vrajma noastră alţii ridică dividente.
Am uitat cum e să asculţi o muzică bună, să mângâi pisica şi să vezi un film alături de cei dragi. Acum avem ambientul necesar.
Am uitat de biblioteci, pentru că internetul ne-a servit şerbeturi de cultură.
Făra a realiza, suntem mai puternici ca ieri, pentru că în sfârşit ne dăm seama cu ce nimicuri ne-am consumat timpul. Am ars viaţa la ritm infernal. Şi acum ne speriem de orice arsură în piept.
Diaspora nu e exilul intelectualităţii de altă dată
Am fugit în patru zări, când nu ne alerga nimeni. Ne-am încăpăţânat să credem că putem fi egalii celor pe care îi spălăm la fund şi acum se scapă de noi ca de ciorapii rupţi.
Ne-am lăbărţat pe partituri străine, fără a mai şti că odată cânta la Stupca o vioară.
Am uitat mănăstirile din nordul Moldovei, schiturile încărcate de poveste, cărările pline de taină ale munţilor şi bucuria de a alerga după fluturi, pentru că eram prea prinşi în city-break-uri.
Ne-au strâns într-un imens năvod, poreclit social, şi acum eliberaţi simţim diferenţa. Libertatea nu o câştigăm văzând un bătrân convertit de la paukerism la libertarianism pe toate cârpele de pe garduri. Libertatea ne-a dat-o bunul Dumnezeu şi prin proprie voinţă ne-am cedat-o lor antihriştilor, trebăluind într-un perimetru de 2 metri, într-un open space de zile muncă.
Goana după bani pentru a le plăti lor case la preţuri pipărate
Am fugit după bani ca să le plătim lor, la supra preţ, cutiile de carton numite penthouse. Am lăsat în paragină holda strămoşească. Prăbuşită într-o rână, stă casa bunicilor căscând carii mari în aşteptarea copilului ajuns felcer pe afară.
Ne-a pierit fiinţa şi acum ne mirăm de ce suntem atât de răi.
Ne-am bătut joc de cei ce-şi făceau cruci în faţa bisericilor, l-am hulit pe Dumnezeu, creându-ne o falsă religie consumeristă, şi acum – pe timp de post neecumenic – ne pregătim de-o lungă şi bine meritată cumpătare. O aşezare în fiinţă nu e o prăbuşire, cred, o adevărată înălţare. Psalmodică eliberare.
Reînvăţăm mersul
Din toate relele pământului, acum reînvăţăm că iubirea e mama energiilor de pe pământ.
Putem să facem dragoste şi neîncălţaţi cu Converşi. Redescoperim în taină mirosul balegii de cal şi uliţa nămoloasă, acolo de unde ne-am dezrădăcinat şi am lăsat totul în paragină.
Ne cheamă pământul, scriam ieri. Pentru că nu-i aşa? Niciunde nu e mai bine ca acasă. O casă printre străini nu va fi niciodată acasă.
Criza de destin se încheie. Ne vom lua revanşa istorică. Prin noi înşine ne va fi deviză şi scop. Lăsaţi orice idol din braţe şi pupaţi talpa ţării! Nimic nu poate fi mai hrănitor spiritului şi mai plăcut lui Dumnezeu decât coborâtul genunchilor în ţarina patriei.
Resturile sunt lumi, naţiunea e una singură.
