Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Too big to (let) fail?

Gheorghe Piperea 09.12.2010 - 19:36

Întreoctombrie 2008 şi octombrie 2010, CE a aprobat ajutoare de stat pentru bănci de 4.589 mld euro. Adică PIB-ul României pe 45 de ani. Nu se ştie câte astfel de ajutoare de stat au trecut neobservate, căci CE a fost ...

Share

Întreoctombrie 2008 şi octombrie 2010, CE a aprobat ajutoare de stat pentru bănci de 4.589 mld euro. Adică PIB-ul României pe 45 de ani. Nu se ştie câte astfel de ajutoare de stat au trecut neobservate, căci CE a fost (mult prea) permisivă cu acest gen de ajutoare. Au fost efectiv cheltuiţi cu salvarea băncilor 1.000 mld euro în 2008 şi 250 mil euro în 2009. Pentru toate celelalte sectoare economice la un loc s-au aprobat, în aceeaşi perioadă, ajutoare de stat de 73 mld euro (de peste 60 de ori mai mici). Se presupune că ajutoarele de stat în zonă IMM-urilor sau în sectoarele productive ar trebui să creeze locuri de muncă, într-o Europa cu peste 50 milioane de şomeri.

Ajutorul de stat este sprijinul cu bani publici acordat de autorităţile publice întreprinderilor. Sunt decizii ale administraţiei potenţial anticoncurenţiale dar şi netransparente, decizii în adoptarea cărora cetăţenii nu sunt consultaţi. Fără să vrea, contribuabilul european este implicat în acest efort, la limită legitimităţii, de salvare a băncilor de la faliment.

Contribuabilul nu este doar un plătitor de taxe şi impozite, el este şi cetăţean. Iar cetăţeanul are drepturi, nu doar obligaţii. Înainte de a-l face solidar cu băncile datornice şi aflate în pragul colapsului şi înainte de a-l face părtaş la riscul afacerilor acestora, cetăţeanul trebuie să aibă certitudinea realizării drepturilor lui, iar în lipsă, speranţa legitimă a acestei realizări.

Dacă plătim taxe şi impozite, este pentru că aşteptăm că statul să ne finanţeze corect şi la timp sistemul public de educaţie, sănătate, ordine publică, justiţie şi apărare. Deficitele majore ale acestor sisteme, pe motiv că statul şi-a stabilit că prioritate salvarea de la faliment a băncilor, (factorii determinanţi, deloc inocenţi, ai crizei), face complet lipsită de sens respectarea obligaţiei cetăţeanului de a plăti taxe şi impozite. Nu plătim impozite pentru că statul să îi arunce în găurile negre ale unui sistem financiar care se ghidează (încă) după sloganul "lăcomia este bună" (greed is good).

Dacă plătim contribuţii la sistemele de asigurări sociale este pentru că aşteptăm că, atunci cînd suntem în nevoie, aceste sisteme să ne ajute cu bani şi prestaţii sociale care să ne permită să ieşim din impas sau să supravieţuim în caz de incapacitate de muncă, boală, creşterea copilului, accident etc. Sistemul de asigurări sociale trebuie să ne plătească pensii, ajutor de şomaj sau de invaliditate, indemnizaţii de creştere a copiilor, medicamente şi tratament. Aceste prestaţii sociale, plătite sistemului cu mult timp înainte, sunt mult mai importante decît necesitatea salvării unui sistem financiar vinovat de propria criză şi care, că ansamblu, oricum cîştiga prin diversele scheme de hedging sau din ajutoare de stat ori prin umflarea cantităţii de pseudo-bani aruncaţi cu lopată pe piaţă.

Băncile şi creditorii lor, inclusiv deţinătorii de obligaţiuni, trebuie să suporte riscul unei investiţii greşite. Ei sunt profesionişti ai riscului, avînd capacitatea de a evalua riscul investiţional şi resursele necesare pentru a-şi asumă acest risc. Ei chiar speculează asupra cursului evenimentelor, acceptind mental sau instituţional că ar putea să piardă şi, deci, nu pot şi nu trebuie să fie protejaţi. În jurul lor roiesc informaţiile esenţiale şi prompte, avocaţii, consultanţii şi managerii de risc, plătiţi regeşte. Ei au la îndemîna schemele Ponzi, fondurile de investiţii şi fondurile de hedging, unele specializate chiar în jocul cu riscurile şi în segmentarea pierderilor potenţiale. În definitiv aceste instituţii au făcut şi fac afaceri, profitabile, s-au jucat şi se joacă cu banii, creând (pseudo) bani. Dacă afacerea este o aventură, atunci falimentul este consecinţă necesară a aventurii care s-a terminat prost. Particularii, în schimb, nu au mijloacele băncilor. De aceea, ei sunt destinatarii exclusivi ai legilor de protecţie (că investitori, deponenţi, consumatori sau contribuabili). Contribuabilii nu sunt investitori în bănci, ci plătitori de taxe, impozite şi contribuţii la asigurările sociale.

Oricum, contribuabilii nu au ştiut cînd va fi intervenit criză. Au avut grijă politicienii şi guvernatorii băncilor centrale să le ascundă informaţiile esenţiale. În România, deţinătorii puterii politice şi economice ne-au spus intial că nu există motive de temeri, apoi că criză nu este atît de aproape, ulterior că criză totuşi s-ar putea să lovească şi la noi, mai tîrziu că criză este din ce în ce mai violentă şi că, în final, pentru a luptă contra crizei şi a salvă stabilitatea sitemului financiar, ne trebuie măsuri de austeritate faţă de care tentaţiile vindicative ale destinatarilor austerităţii (că întotdeauna, cei mulţi şi fără putere) nu îşi găsesc rostul sau, dacă au totuşi rost, nu îşi găsesc momentul. Că doar suntem în criză, nu?

Nu numai băncile sunt creditorii statului, ci şi cetăţenii acestuia. În fapt, că cetăţenii, suntem cei mai importanţi şi mai numeroşi creditori. Avem creanţe contra statului, căci plătim.

Să luăm aminte. Irlanda nu a acceptat să lase băncile falimenteze; le-a salvat, plătind locul lor 60 mld euro (deficit bugetar : 32%). Acum, ca stat ,este stare de faliment controlat de creditorii financiari, nu de cetăţenii irlandezi. schimb, Islanda a acceptat - falimenteze toate băncile. Datoriile băncilor islandeze suportate de creditorii băncilor, urmare a falimentului. Nu au fost afectaţi direct cetăţenii islandezi, care, oricum, erau afectaţi de . Islanda a avut chiar un referendum care cetăţenii -au arătat dezacordul cu ideea de a băncile. Islanda -a respectat creditorii importanţi, cetăţenii, iar băncile , prea pentru o Islanda, -au fărâmiţat instituţii mici, capabile sprijine economia. Aşadar, expresii  "to big to (let) fail", făcute controleze minţile uşor de manipulat, nu sperie pe nimeni. Preşedintele Islandei, Olafur Grimsson spunea : „cum putem obliga cetăţenii să plătească pentru greşelile bancherilor?" Bună întrebare pentru preşedinte, premier, guvernator. Ai României.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...