Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Speranța, mai presus de teamă

Tudor Artenie 24.05.2016 - 09:07
Tudor Artenie

Cu această idee aparent simplă, lansată, ce-i drept, în alte vremuri și în alt context de Nelson Mandela, Sadik Khan a câștigat alegerile pentru Primăria Londrei. El devine astfel, potrivit presei britanice, cel mai puternic politician musulman din Regatul Unit. “Hope over fear” a reușit să scoată oamenii la vot și să îi facă să creadă – ca și pe americani, când l-au votat pe Barack Obama – că “putem”.

Share

Cu această idee aparent simplă, lansată, ce-i drept, în alte vremuri și în alt context de Nelson Mandela, Sadik Khan a câștigat alegerile pentru Primăria Londrei. El devine astfel, potrivit presei britanice, cel mai puternic politician musulman din Regatul Unit. “Hope over fear” a reușit să scoată oamenii la vot și să îi facă să creadă – ca și pe americani, când l-au votat pe Barack Obama – că “putem”. O forță mutată pe alegător, pe puterea lui interioară de a crede, de a construi. Oricum ai -spune-o, până la urmă este vorba despre oameni care dau speranță altor oameni. Iar “speranța este cel mai frumos dar făcut cuiva”, parcă așa spunea spunea și Anatole France.

Puterea de a mobiliza a unui lider este însă strâns legată de cei cărora li se adresează. De deschiderea lor, de puterea lor de a spera, pe care el o găsește în ei și reușește să o scoată la suprafață. Acel “licăr” care se aprinde în ochi când vorbești cu ei.  Nu trebuie să fii psihanalist ca să îți dai seama că la noi această putere e la cote minime. Și nicio instanță, niciun procuror nu pot deschide un dosar pentru asta – pentru vina capitală de a le lua oamenilor “licărul” din ochi.

Votul ar trebui să fie instanța morală care să îi înlocuiască pe cei vinovați cu oameni care pot readuce speranța. Deznădejdea omului este victoria diavolului și cea mai mare bucurie a lui, spun teologii. Și știm cu toții că așa este. Prin urmare, a duce un om la deznădejde mi se pare cel mai crunt păcat de care se poate face vinovat cineva.

Și, ca să spunem lucrurilor pe nume, asta trăim noi. Da, avem o țară frumoasă. Da, avem copii olimpici la matematică, informatică, fizică sau chimie. Da, din loc în loc, mai facem performanțe. Dar acestea sunt excepțiile dintr-o țară frumoasă, dar adusă la disperare de o clasă politică pe care orice profesor ar lăsa-o repetentă. Da, s-au făcut lucruri. A mai răsărit pe ici, pe colo câte un crâmpei de autostradă. Mai găsim din loc în loc câte un politician onest. S-au făcut lucruri, dar nu destule și nu la timp, iar costurile au fost uriașe. Între oameni și aleșii lor parcă e o luptă continuă și inegală.

… Stau de vorbă cu o puștoaică de 12 ani dintr-un mic orășel din Ardeal. A fost la olimpiada de geografie, a luat 98 de puncte din 100 posibile. Pe față i se citește nemulțumirea. Vorbește ca un adult. Vrea să afle unde a greșit, dar încă nu au fost publicate toate datele privitoare la concurs. Întreb – ca orice om mare care pune întrebări stupide copiilor – ce vrea să se facă atunci când va fi mare. Nu știu, răspunde, dar știu că vreau să fiu cea mai bună în ceea ce fac…

E campanie electorală, can-didații muncesc să se vadă mai bine, să propună lucuri cât mai tari care să cucerească auditoriul. Ce ar putea să îi spună un politician prietenei mele din micul orășel ardelenesc? Ea nu votează, dar are nevoie de un parcurs măcar corect. Cine poate promite așa ceva? 

Ca să faci lucruri pe termen lung, ca să construiești gândindu-te la copii, dar asumându-ți să  lucrezi pentru cei care trăiesc acum și aici, trebuie să ai ceva ce nu am văzut la clasa noastră conducătoare. Nu am văzut o viziune de profunzime, nu am văzut că i-ar păsa cuiva de ceilalți.

… Vreau să fac performanță, spune puștoaica, afectată de faptul că nu a făcut totul perfect la olimpiadă…

Ce să-i spun? Că statul nu există, că e măcinat de corupție? Am certitudinea că știe că lucrurile nu merg așa cum trebuie. Ce facem dacă tinerii nu vor mai aștepta nimic de la nimeni? Sau, deja nu mai așteaptă?

Orașul din Ardeal în care -m-am oprit puțin e mic și prăfuit. Arată ca orice oraș de provincie, unde te izbește încă de la primul contact o stare de resemnare. Ultimul mare scandal, Hexi Pharma, moartea patronului acestei firme, informațiile despre legăturile cu oameni importanți din stat pun și mai multă resemnare pe umerii oamenilor. Premierul Islandei s-a bâlbâit în fața unui reporter cu privire la conturile sale din Panama și oamenii au ieșit în stradă. Nu a durat o zi, iar premierul și-a dat demisia. Aici – sau oriunde în România – nu există niciun val de proteste. Teama s-a insinuat prin toate colțurile lumii românești. Teama și resemnarea. Și deznă-dejdea…

Mă gândesc, totuși, la fetița de 12 ani și îmi spun că nu e totul pierdut. Atât timp cât avem -copii, avem speranță. Nelson Mandela și Sadik Khan au mizat pe puterea interioară a semenilor lor. Avem și noi acea putere. Dacă ei au reușit să pună speranța mai presus de teamă, știu că putem și noi. Cred că dincolo de preferințele politice, în duminica alegerilor, trebuie să votăm împotriva deznădejdii. Deznădejdea, ca și corupția, -ucide.