Prima tentativă de coagulare a unei mișcări politice suficient de puternice încât să propună, în 2019, un prezidențiabil capabil să învingă candidatul PSD a eșuat. Discuțiile dintre Dacian Cioloș și Uniunea Salvați România (USR) nu s-au concretizat, astfel că fostul premier a anunțat public că nu va face pasul către formațiunea condusă de Nicușor Dan, cel care, de altfel, i-a blocat accesul de teamă că i-ar trage partidul de sub picioare.
Nici Dacian Cioloș, nici Nicușor Dan nu au, poate, datele necesare pentru a fi un prezidențiabil de succes. Alianța celor doi ar fi dat însă semnalul că se construiește ceva de partea cealaltă, ar fi fost o injecție cu speranță, cu încredere că PSD nu va acapara toată România.
Din acest punct de vedere, situația este destul de sumbră. Klaus Iohannis nu este o locomotivă electorală suficient de puternică. S-a văzut acest lucru la alegerile parlamentare de anul trecut, când PSD a luat cel mai mare scor din istoria sa, chiar dacă pe fondul unui absenteism ridicat. Actualul președinte are momente, rare și de scurtă durată, când acționează eficient politic și dă satisfacție electoratului anti-PSD, dar dispare apoi perioade lungi. S-a întâmplat asta în cazul OUG 13/2017, când șeful statului a intervenit decisiv în blocarea ei, a electrizat mulțimea ieșită în stradă, a propus un referendum pe Justiție, a renunțat însă la acesta fără explicații detaliate și s-a retras apoi în cochilia de la Cotroceni, lăsând impresia de țară părăsită, la dispoziția PSD-ului, care pârjolește totul în calea sa.
Nici din direcția PNL nu apar semnale că poate produce un lider suficient de carismatic și credibil, astfel încât să emită pretenții la cea mai înaltă funcție în stat. E suficient să vedem cine și-a anunțat candidatura la funcția de președinte al PNL ca să realizăm cât de profundă este criza de lideri în care se zbate acest partid: Ludovic Orban și Cristian Bușoi. Primul este un politician iubit în PNL, dar cu mari dificultăți de a capta capital politic în afara partidului. Al doilea este un personaj inodor, incolor și insipid, un răsfățat al Antenei 3, cu afaceri controversate în domeniul Sănătății, fără nicio șansă să reprezinte o variantă credibilă pentru electorat.
În aceste condiții, un prezidențiabil cu șanse putea apărea, după cum spuneam, din alianța Dacian Cioloș-Nicușor Dan. Nu neapărat unul dintre cei doi, ci un lider din construcția politică ce se năștea. Un USR cu Dacian Cioloș printre membrii săi ar fi fost un alt USR. N-ar mai fi fost USR-ul lui Nicușor Dan. Ar fi fost un USR mult mai credibil. Spre deosebire de Nicușor Dan, Dacian Cioloș a performat într-o funcție publică înaltă, cea de șef al Guvernului. Nicușor Dan a fost un bun activist civic, dar are rezultate modeste în postura de parlamentar. Totuși, cei doi se bucură de o imagine publică foarte bună. La fel și colaboratorii lor. Au prospețime, sunt percepuți ca fiind onești, competenți și dedicați interesului public. Nicușor Dan și cei din Asociația „Salvați Bucureștiul“ au răzbit în lupta cu interesele ilegitime din Capitală, iar colaboratorii lui Cioloș în cea cu grupurile de interese din Sănătate (Vlad Voiculescu) sau IT (Cristian Ghinea).
Bazinul electoral de unde o construcție politică anti-PSD poate culege voturi este foarte mare, lucru vizibil cu prilejul protestelor față de OUG 13. Acest electorat de tip nou, maturizat în stradă, nu va ezita să voteze un candidat viabil. Din păcate, în cazul negocierilor Cioloș-Dan, orgoliile, fricile și frustrările s-au dovedit mai puternice decât viziunea politică. Se repetă istoria de dinaintea alegerilor parlamentare din 2012, când defuncta USL a câștigat alegerile cu un scor zdrobitor, peste 70%, pentru că „dreapta“ nu a fost capabilă să se coaguleze.
Cel care a blocat intrarea lui Dacian Cioloș în USR a fost Nicușor Dan. Prin semnalele contradictorii pe care le-a dat în spațiul public, Dan l-a pus pe Cioloș într-o postură delicată, de unde și nervozitatea vizibilă a acestuia. Liderul USR a anunțat că opinia majoritară în partid este ca fostul premier să se alăture, dar că el personal nu este de acord. Cine intră într-un partid în care nu e dorit de președintele acestuia? Ce a făcut Nicușor Dan a fost să-i anunțe pe membrii USR că voința lor este mai puțin importantă decât voința sa. Pe de o parte, îl înțeleg. Nicușor Dan a fost multă vreme singur în lupta sa din București. USR este copilul său de suflet și îi este greu să renunțe la el. Partidul respectă asta. Deocamdată. Sunt convins însă că respingerea lui Dacian Cioloș îi va dăuna. Frustrarea membrilor lăsați cu buza umflată se va întoarce împotriva lui. Clotilde Armand a taxat atitudinea sa, apreciind că USR ar trebui să fie un partid deschis și altor personalități. Cred că opinia ei e împărtășită de mulți membri USR. Pentru că este poziția corectă.
Am vorbit zilele acestea cu câțiva lideri USR. Unii cred că Nicușor Dan și-a atins maximul de potențial ca lider de partid. Nu îl văd capabil să capitalizeze mai mult de 9-10% din electorat, nu cred că are calitățile necesare pentru a fi locomotiva unui partid de mase, capabil să câștige alegerile. Parlamentare sau prezidențiale. Dacă Nicușor Dan își propune ca USR să fie doar vehiculul care să-i asigure lui și apropiaților funcții publice, atitudinea sa este de înțeles. Numai că strategia nu poate fi eficientă la nesfârșit.
Dacă vrea un partid performant, dacă vrea să pună umărul la alungarea PSD de la putere, Nicușor Dan trebuie să accepte competiția deschisă cu alți lideri. Din exteriorul sau din interiorul USR. Mi-e teamă că tocmai acesta este marele coșmar al lui Nicușor Dan. Știe că nu are resurse să câștige astfel de competiții democratice și preferă să țină USR prizonieră. În aceste condiții, victoria PSD la prezidențiale nu poate fi evitată. În acel moment, totul va fi pierdut.
