Se fac anul acesta 25 de ani de la independenţa Republicii Moldova. Rezultatele nu arată deloc îmbucurător. Lucrez la câteva proiecte legate de analiza acestor 25 de ani şi am tot mai puţine motive de bucurie. Zilele acestea mă aflu în sudul Basarabiei. Discut aici cu nişte agricultori. Oamenii sunt disperaţi. De peste 30 de ani fac agricultură serioasă, în grupuri mici, familii. Cresc legume. Sunt specialişti în asta. Vând în oraşele din Basarabia. Din asta reuşesc şi îşi ţin familiile ceva peste nivelul mediu. Au gospodării bune, maşini, copii pe la şcoli. Dar nu au o viaţă uşoară. Preţul? Cel puţin 9 luni pe an muncesc nonstop. După calculul meu, în jur de minimum 12 ore/zi. O muncă deloc uşoară, mai ales în sere, la călduri infernale. Nu au asigurări, nu cred în stat, nu vor avea pensie. Muncesc şi strâng puţinii bani. Sunt oameni în afara statului.
În ultimii ani îmi spun că situaţia devine tot mai grea din cauza importurilor masive. Grosul câştigurilor lor ţinea de faptul că ieşeau pe piaţă cu legume mult înaintea celor sezoniere. Cu ajutorul serelor scoteau legume ceva mai devreme. În ultimii ani însă, piaţa a început să fie invadată de legume de import. De o calitate mult mai proastă, dar şi ceva mai ieftine. Asta a început să-i distrugă. Acum aruncau toată pruducţia de varză pentru că nu o mai puteau vinde. Investiţiile din acest an nu vor fi scoase. Toată munca a fost în zadar. Speră să vândă roşiile. Dacă şi cu roşiile va fi la fel, şi au toate şansele ca povestea să se repete, vor pleca şi ei în cele patru zări. Ultimii godpodari se pregătesc să plece. Unde? Nici ei nu ştiu.
Un economist îmi scrie despre un subiect extrem de serios. „La 10 salariați din economia reală, avem 7 bugetari și 15 pensio-nari!!! Avem peste 350 de mii de lucrători, care nu procură nici polițe de asigurare medicală, nici nu plătesc contribuții în bugetul Asigurărilor Sociale”. De unde, cu ce?, îl întreb eu.
Mă întâlnesc cu Alexei Tulbure, fostul ambasador al RM la ONU, şi-l întreb, iar el încearcă să-mi explice: “Dacă ar fi să analizăm această tranziţie complicată, devenită tot mai anevoioasă şi lipsită de speranţă, care crezi că sunt principalele probleme ale ei? De ce nicidecum nu ne reușește să edificăm un stat funcţional măcar cu puțină speranță de prosperitate? Ce se întâmplă, de fapt, cu noi?”.
Pentru o funcționalitate normală a statului e absolut indispensabilă realizarea unor condiții fundamentale. Aceste condiții ar fi diferite, ajustându-se situațiilor concrete. Dar, în general, e nevoie de teritoriu, populație și un program comun pentru viitor. Noi avem primele două condiții, dar nu o avem pe a treia, care este una determinantă. Ne-am convins de faptul că e important nu atât teritoriul sau numărul populației (sunt țări cu teritorii și cu un număr al populației comparabile cu un centru raio-nal din Moldova), ci capacitatea oamenilor de a elabora o viziune comună asupra viitorului lor, un program comun pentru bunăstarea lor. Capacitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru o bună gestionare a propriului stat.
Se pare că nu suntem pregătiți pentru a ne asuma o asemenea responsabilitate. În 1991 am obținut libertatea, dar nu am devenit liberi. Nu am stors din noi, cum scria Cehov, picătură cu picătură „complexul de rob”. De aceea nu ne-am putut aranja până acum viața în condiții de independență, ci continuăm să ne căutăm stăpânul pierdut.
În toți acești ani în Moldova nu a apărut o clasă politică de calitate, capabilă să unească societatea dispersată pe dife-rite subiecte sensibile, care ar fi putut mobiliza tot potențialul acestei societăți pentru solu-ționarea unor probleme cu adevărat importante pentru întreaga populație.
Nu s-a conturat acea clasă politică capabilă să-și asume res-ponsabilitatea pentru refor-me, care ar fi asigurat un alt fel de modernizare decât cea prin care a trecut Moldova după al Doilea Război Mondial. O mo-dernizare în condiții de libertate, de independență.
La noi nu s-au format instituții ale statului independente, care ar activa autonom. Și, odată ce ele nu există, atunci nu există nici lege și nici stat de drept. Am depus multe eforturi (la recomandarea FMI și a Băncii Mondiale) pentru asigurarea stabilității macroeconomice, dar poate trebuia să acordăm mai multă atenție instituțiilor statului și, în primul rând, justiției.
Societatea civilă este slabă, presa – angajată, justiția – controlată politic. Noi continuăm să ne ,,iubim” conducătorii. La noi nu s-a produs o desacralizare a Puterii, așa cum s-a-ntâmplat în țările apusene, iar acest lucru face imposibilă crearea unui mecanism eficient de control civic asupra celor sus-puși. Puterea este răul necesar, dar corupe, tentează prin oportunități.
Ea, de aceea, trebuie să fie controlată și limitată prin legislație și instituții etc. Nouă nu ne reușește acest lucru, de aceea puterea care acționează incontrolabil a degradat până la limitele inadmisibilului.
Rămânem sub presiunea trecutului nostru fanariot, a cărui caracteristică fundamentală este corupția. Corupția pan-demică. Și noi, în loc să depășim această moștenire toxică, o reproducem an de an, de la un deceniu la altul. În toți acești ani în Repu-blica Moldova nu a apărut nici un proiect politic cu adevărat…
Pentru o funcționalitate normală a statului e absolut indispensabilă realizarea unor condiții fundamentale. Aceste condiții ar fi diferite, ajustându-se situațiilor concrete. Dar, în general, e nevoie de teritoriu, populație și un program comun pentru viitor. Noi avem primele două condiții, dar nu o avem pe a treia, care este una determinantă“.
