Gata, am început în mod oficial lustraţia. La libieni. Franţa a recunoscut diplomatic şi şi-a trimis ambasador la Consiliul Naţional Libian, grupul care conduce mişcarea rebelă faţă deGaddafi. Preşedintele Băsescu a susţinut o poziţie fermă şi principială din partea României la Consiliul European de săptămâna trecută: noi nu recunoaştem CNL pentru că e condus de fostul ministru de Justiţie al lui Gaddafi. Şi, oricum, sperăm să ne recuperăm datoria libiană către România.
Vasăzică, un tip care şi-a demisia din guvern când Gaddafi a pus tunurile pe populaţia răsculată nu se ridică la standardele morale ale României. Nu merită recunoaşterea noastră. Pentru că a fost sluga lui Gaddafi. Acelaşi Gaddafi cu care vom negocia plata datoriei. Deci s-ar zice că avem nişte principii ferme: nomenclaturiştii lui Gaddafi nu sunt buni. Dar, dacă vine vorba despre bani, ţinem cu Gaddafi. Eu aşa am înţeles ce a spus preşedintele Băsescu după Bruxelles.
Apoi, la TVR, Traian Băsescu spune totuşi că Gaddafi nu mai poate fi o soluţie pentru Libia şi că e exclus să ne luăm banii înapoi, pentru că „nu ai cu cine să vorbeşti acum”. Adică preşedintele omoară luni un subiect pe care tot el l-a deschis vineri, când voia să justifice o oarecare preferinţă pentru Gaddafi. Care Gaddafi oricum nu mai poate fi o soluţie. Ce frumoasă învârtire în jurul cozii! De ce era nevoie să vorbim de datoria libiană la Bruxelles? Chiar nu era nevoie. Doar că, dacă cineva ne-ar fi luat drept o ţară cu principii şi viziuni clare despre rolul UE în lume, trebuia să-i arătăm că nu e cazul: de fapt, nu dăm doi lei pe ce se întâmplă acolo, vecinătatea sudică a UE ne interesează doar dacă există ceva creanţe făcute de dictatorul nostru mort de 20 de ani, în rest tragem cu urechea pe la ce zic alţii şi repetăm şi noi (exemplul cu fostul ministru libian).
Franţa şi Marea Britanie au cerut intervenţie imediată, impunerea unei zone fără zboruri în Libia. Dar majoritatea din Consiliul European a fost mai reţinută: să nu se instituie o asemenea zonă până când necesitatea ei nu este evidentă, până când nu există un mandat ONU şi până când nu este susţinută de ţările arabe. În schimb, UE condamnă verbal foarte dur regimul libian. Cu alte cuvinte, să-ţi fie ruşine, musiu Gaddafi, dar dă-i înainte cu măcelul, că noi mai avem de discutat. Şi iată că Liga Arabă le-a făcut o surpriză europenilor şi a aprobat instituirea zonei libere de zboruri. Acum, majoritatea din Consiliul European va trebui să găsească alt pretext pentru a nu face nimic.
Revenind la România, ne-am încadrat frumos în pluton. Am ţinut capul la cutie. În schimb, vom insista în continuare ca UE să aibă poziţii ferme pentru zona estică, mai ales pentru Republica Moldova. La care ne vor spune: adică voi vreţi să-i zgândăriţi pe ruşi ascunşi după fustele UE, dar când cu Libia aţi vrut să ţinem cu toţii capul la cutie. Nu poţi să le vinzi ălora din Vest ideea că UE ar trebui să fie fermă şi unită, dar doar în est, că acolo ne interesează pe noi, de restul vecinătăţilor nu ne pasă.
Dar pentru că suntem fuduli a trebuit să venim şi cu argumente suplimentare. Care se bat cap în cap. Pe de o parte, suntem al naibii de principiali. Fostul ministru al lui Gaddafi să-şi vadă de treaba lui, doar e un fost nomenclaturist. Nu contează că omul şi-a pus pielea pe băţ încă de la începutul mişcării, tot nu se ridică la standardele noastre. Principiali, cum ziceam. Apoi, două fraze mai încolo suntem pragmatici. Dar pragmatici ştiţi cum? Până la curvăsărie. Ne vrem datoria înapoi, dă-l naibii de principiu al obligaţiei de a ajuta, ăsta e un moft al statelor bogate, noi ne vom uita peste gard la măcel cu gândul la datoria lui Ceauşescu.
Eu zic că cel mai bine ar fi fost să nu-l fi împuşcat pe Ceauşescu, că doar Gaddafi nu-şi putea refuza prietenul dacă îl trimiteam acum să-i ceară banii. Şi la cum merge lustraţia, ce mai ambasador extraordinar şi plenipotenţiar ar fi fost Ceauşescu dacă l-ar fi ţinut sănătatea! Dacă nu ambasador, măcar ceva şef de partiduleţ tot ar fi fost, posibil aliat cu Crin Antonescu, care nu suportă turnătorii decât dacă sunt puternici şi influenţi. Că aşa e cu principiile: le avem, le fluturăm când ne sunt necesare şi apoi ne dăm pragmatici când ne încurcă.
Cum nu am talent de Robespierre care miroase direcţia indignării publice, când a fost cu mazilirea Monei Muscă din politică, am zis unui reporter că, dat fiind ce legi trecuse ea prin Parlament, ne-am mulţumi cu ceva scuze publice, mai ales că nu era evident cine erau victimele turnătoriei ei. Te-ai găsit, ce indignare am stârnit! Cristian Tudor Popescu a zis că păream inteligent când mă cunoscuse, cu subînţeles că deja nu mai era cazul. Între timp, Muscă e una dintre cele două celebrităţi lustrate prin dosariadă. Eu încă pot enumera pe de rost trei legi bune trecute de ea prin Parlament (accesul la informaţii, violenţa în familie, 2% pentru ONG-uri). Doar pentru astea şi ziceam atunci că ar trebui să judecăm nuanţat, că oamenii au defecte şi talente şi că poate le punem în balanţă. Încerc acum să fac acelaşi exerciţiu de memorie şi în cazul lui Crin Antonescu. E parlamentar de 18 ani şi nu aş putea să spun vreun proiect de lege de care să-şi fi legat numele. În schimb, a emanat principii de fier. A propus şi a obţinut excluderea Monei Muscă din PNL. Un om principial. Dar, ştiţi cum? Până în pânzele albe. Nu se discută cu domnul Antonescu, nu există nuanţe, scurt şi la obiect: ai turnat, afară cu tine. Foarte bine. Îmi plac oamenii principiali, de la ei ştii mereu la ce să te aştepţi. Uitaţi-vă la Marius Oprea, cu el nu discuţi la nuanţe, tot respectul meu, omul are nişte principii şi se ţine de ele.
Doar că domnul Antonescu e principial când îi convine, în funcţie de alianţe: Dan Voiculescu a turnat, dar stai să vezi nuanţe, că eu m-am aliat cu partidul Voiculescu, nu cu omul Voiculescu. Şi, oricum, cine mă critică face parte din propaganda lui Băsescu.
Domnilor, serios, nu vă mai jucaţi cu principiile. Sunt periculoase, trebuie să ai grijă cu ele, dacă le bruschezi îţi explodează în faţă!
