Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Omul nostru din Moscova

Alina Mungiu-Pippidi 18.08.2010 - 19:11

Ai dracului ruşi nesimţiţi, au trimis un informator de-al lor la un diplomat de-al nostru, ca să îi vândă secrete militare! Criza o fi de vină că suntem singura ţară din UE în care diplomaţi de rangul 1 sunt ...

Share

Ai dracului ruşi nesimţiţi, au trimis un informator de-al lor la un diplomat de-al nostru, ca să îi vândă secrete militare! Criza o fi de vină că suntem singura ţară din UE în care diplomaţi de rangul 1 sunt distribuiţi în roluri de James Bond, când, de pe vremea Omului nostru din Havana, romanul-farsă al lui Graham Greene, se ştie că spionii trebuie să protejeze ambasadele de orice atingere cu activitatea lor dubioasă? Altă explicaţie decât criza nu văd pentru acest reality-show de la Moscova, care i-a lăsat fără replică pe băieţii noştri teologi şi istorici paraşutaţi în fruntea serviciilor externe, mai ales pentru capacitatea lor de a zice „da, să trăiţi" cu accentul cuvenit când vorbeşte comandantul suprem. Iată însă că viaţa ne prezintă şi situaţii în care trebuie să dăm nişte replici mai spontane şi mai creative, mai ales dacă am avut prostia să ne expunem în acest fel. Ţi-ai găsit însă! După o tăcere asurzitoare, şi din partea autorităţilor, şi din partea presei, în care rar există comentatori pe extern nesubvenţionaţi de vreun serviciu secret - explicaţia economică fiind că politica externă nu vinde la public -, răspunsul nostru a fost de o stereotipie idioată la maximum. L-am expulzat şi noi pe unul. Cum l-om fi ales nu ştiu, că noi nu l-am filmat în direct. De pe organigramă, probabil.

În orice ţară democratică un asemenea incident cum a fost cel de la Moscova ar fi dus imediat la interpelări, demisii şi explicaţii, în primul rând, faţă de contribuabili. Unu, noi nu plătim diplomaţii ca să facă spionaj, deci asta e deturnare de fonduri, şi zău că nu avem fonduri. De asta or fi aşa mulţi diplomaţii noştri, că o treime or fi spioni militari şi o treime spioni economici, iar restul simpli piloşi (cred că păcătuiesc prin optimism, vă las să ghiciţi în ce direcţie), şi de asta, în timp ce în alte ministere sunt daţi oameni afară, la MAE se taie doar aceleaşi posturi vacante în fiecare raport anual către FMI? În al doilea rând, nu e acceptabil să cădem în asemenea capcane ieftine de comedie a fraţilor Coen (Burn after Reading), să se distreze toţi amatorii de Youtube cu imaginile astea. E umilitor pentru noi şi patriotismul nu e o scuză. E patriotic să fii eficient, să fii prins nu e niciodată patriotic. Ca atare, şi ştiind că patriotismul e simţit, mai ales, cu organul securistic şi de o parte din opoziţia noastră, o să pun eu întrebările de cuviinţă. Cât la sută din diplomaţii noştri fac şi muncă de spionaj şi de ce? Comisiile de politică externă din Parlament sunt la curent? Care e relaţia ambasadelor noastre cu agenţii noştri externi care nu sunt diplomaţi (nu cumva le dăm salariul pe statul de plată)? Ministrul de Externe este la curent cu munca prestată de diplomaţii săi pentru alte servicii? Misiunea cu pricina a domnului Grecu era aprobată de cine? Care e strategia faţă de Rusia în cadrul căreia avea loc această misiune, Find Him and Kill Him, ca în comediile cu spioni din anii '80 în care asta era inscripţia pe ştampila ministrului de Interne (nici măcar atunci nu era la Externe)?
Lăsând gluma deoparte, oare când or să priceapă ai noştri că războiul cu Rusia nu va avea loc? Suntem după doi ani de detentă, aşa cum am anticipat în acest ziar pe timpul războiului cu Georgia, raţiunea a triumfat şi relaţiile s-au îmbunătăţit considerabil, pentru că la nici un alt moment al istoriei lor Occidentul şi Rusia nu au avut mai mare nevoie unii de alţii. Ruşii vor să modernizeze ţara, dacă se poate, fără să o democratizeze mai mult, şi au nevoie de capitalul şi know-how-ul occidental. Americanii au nevoie de ruşi în războiul cu Islamul fundamentalist. Poate românii or fi uitat, fiind un popor norocos, unde nu explodează bombe decât în maternităţi subbugetate, dar suntem de mulţi ani angajaţi într-un război de apărare a civilizaţiei occidentale atacate de Jihad şi avem nevoie de ruşi, aliaţi naturali datorită conflictului lor cu Caucazul musulman. Poate din nou lumea nu a observat, dar singura ţară NATO de importanţă strategică la Est, Turcia, nu mai e ce a fost. Avem semne absolut îngrijorătoare că partidul islamist la putere, taxat optimist de nişte buni prieteni de-ai mei drept „calviniştii" Islamului, nu sunt chiar aşa de reformatori şi că politica lor faţă de Iran şi Palestina devine o problemă pentru noi. În sfârşit, europenii au nevoie de ruşi pentru că au nevoie de gaze. Şi de asta trebuie să ieşim din paradigma asta de război rece în care ruşii fac exerciţii militare contra unui ipotetic atac al NATO.

Noua detentă faţă de Rusia adusă de Administraţia Obama a redeschis întrebarea, foarte puternică acum vreo cincisprezece ani, dacă e de conceput o Rusie în NATO (vezi raportul CER la http://www.cer.org.uk/pdf/wp_929_nato_nov09.pdf) sau o alianţă reală Rusia-NATO, nu doar un pact de neagresiune. Pentru unele ţări din Est, întrebarea e absurdă, singura utilitate a NATO fiind văzută ca protector contra Rusiei. Cine citeşte însă documentele programatice ale ambelor părţi (şi Serghei Lavrov are un eseu interesant) vede că există toate temeiurile ca buna înţelegere să continue, cum o cer interesele ambelor părţi. Vaporul a plecat, n-o să-l ţinem noi cu mâna la ţărm. Eu aş pune problema altfel. Nu văd, şi nu văd pentru că nu există, nici o cale de a stabiliza Moldova şi Ucraina ca teritorii-tampon între două imperii, unul cu o economie bazată pe resurse naturale şi practicând un capitalism de stat agresiv pe piaţa externă (Rusia), iar altul superbogat, dar extern timid (reluctant empire), cu obsesia, mai ales, de a păzi frotierele prosperităţii sale de invazia tătarilor din restul lumii (Europa). Fractura asta decisivă trebuie să dispară şi acesta mi se pare un obiectiv de politică externă mult mai înţelept şi vizionar, în interesul nostru, decât să tot jucăm reluări de secvenţe din războiul rece. Am putea măcar să discutăm despre asta? Ne-am putea întoarce la timpurile când dezbăteam politica noastră externă, ea nu era decisă de nişte securişti care au uitat să iasă la pensie şi de nişte amatori strânşi pe lângă ei, cum e de vreo câţiva ani?

Nu suntem singurii nemulţumiţi de detentă. Există mai multe ţări cărora nu le convin noile relaţii înfloritoare cu ruşii din era Obama-Merkel. Polonia, Estonia şi noi avem dosarele noastre proprii şi ne simţim lăsaţi pe insulă de vaporul care pleacă mai departe. Nu e însă un motiv să continuăm lupta după ce ea s-a terminat, ca japonezii în Pacific. Sunt necesare abordări mai subtile. De exemplu, eu găsesc că puteam face mai mult ca Moldova să fie o parte din această mare înţelegere cu Occidentul, şi în avantajul ei, nu în avantajul Rusiei. Dar nu dacă ne poziţionăm în ţară agresoare şi nu dacă acţionăm unilateral. Nu dacă vom continua să concepem Transnistria ca pe un obiectiv, şi nu ca pe o monedă de schimb. Ca obiectiv, e unul de neatins.
E esenţial în politica externă ce joc alegi să joci şi ce semnale trimiţi în această privinţă. Pentru că resursele se schimbă în funcţie de joc, ceea ce părea un obstacol într-un joc de sumă zero devine un atu într-un joc de cooperare. Oare mi se pare mie, şi numai mie, că noi ştim un singur joc şi că lumea nu e aşa de săracă în posibilităţi pe cât o sărăcim noi, în paradigma noastră de război rece?

Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin

Citește totul despre:

Comentarii

loading...