Proiectul de modificare a Legii partidelor, în forma înaintatǎ Senatului, reprezintǎ neîndoios o reformǎ faţǎ de vechea legislaţie. Cel mai important lucru este cǎ a fost acceptatǎ eliminarea barierelor puse la înfiinţarea unui partid – numǎrul membrilor fondatori şi restricţiile teritoriale. Conform proiectului, un partid va putea fi înfiinţat de cǎtre trei persoane, fǎrǎ restricţii de ordin teritorial – deci a fost acceptat principiul partidelor regionale sau locale, pentru care am pledat de multe ori în aceastǎ paginǎ.
Din pǎcate, şi aici existǎ detalii care aproape cǎ anuleazǎ intenţia iniţialǎ, anunţatǎ în Expunerea de motive: “Eliminarea criteriului administrativ-teritorial aduce beneficiul posibilităţii de a înfiinţa partide locale, independent de diviziunea administrativ-teritorială existentă, ceea ce va avea un rol esenţial în dinamizarea vieţii politice la nivel local”. Dacǎ naşterea unui partid se produce fǎrǎ oprelişti, decesul se produce prematur datoritǎ art.14, alin.1b) referitor la condiţiile în care se constatǎ inactivitatea unui partid şi, implicit, acesta este radiat.
În vechea lege, formularea suna astfel: “nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale parlamentare succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale”. Evident, formularea intra în desuetudine o datǎ ce se admitea existenţa unor partide locale, active în mai puţin de 18 judeţe. Organizaţiile din campania Politicǎ fǎrǎ Bariere au propus o reformulare simplǎ: “nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţǎ, timp de 6 ani la alegerile locale, parlamentare sau prezidenţiale”. Trebuie precizat cǎ, în urma altor modificǎri ale legii, un partid “inactiv” nu primeşte sediu, nici subvenţii, nu poate propune candidaturi decât pe baza unui numǎr substanţial de semnǎturi – cu alte cuvinte, nu ne costǎ nimic, nu ocupǎ decât o poziţie între copertele Registrului partidelor.
Ultimul cuvânt avându-l membrii Comisiei parlamentare pentru legile electorale, în proiectul de lege articolul sunǎ astfel: “nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale succesive, cu excepţia celei prezidenţiale, în minimum 75 de circumscripţii electorale în cazul alegerilor locale, respectiv o listă completă de candidaţi în cel puţin o circumscripţie electorală sau candidaţi în cel puţin 3 circumscripţii electorale, în cazul alegerilor parlamentare”.
De data asta, criteriul teritorial este relaxat (75 de localitǎţi înseamnă mai puţin decât 18 judeţe), dar nu a fost eliminat, aşa cum fusesem anunţaţi în Expunerea de motive (“partide locale, independent de diviziunea administrativ-teritorială existentă…”). În plus, intervalul de 4 ani (dintre douǎ campanii electorale parlamentare) a fost redus la câteva luni, o datǎ cu referirea la douǎ campanii succesive, de orice tip. Cu alte cuvinte, un partid poate fi considerat inactiv dupǎ o campanie pentru alegerile locale şi una pentru parlamentare (şase luni) sau, în 2020, dupǎ cele câteva sǎptǎmâni dintre alegerile pentru Parlamentul European şi cele locale.
Consecinţele acestei ciudate prevederi vor fi vizibile chiar de la primele alegeri, în 2016. Se vor forma, probabil, numeroase partide cu obiective locale, care vor candida cu mai mult sau mai puţin succes în comunitǎţile lor – fie cǎ e vorba de mici comune, fie de municipii importante. Unele vor obţine posturi de primari sau majoritǎţi în consiliile locale. Ei bine, în toamnǎ, dacǎ nu vor prezenta candidaturi la alegerile parlamentare, vor fi desfiinţate – înainte sǎ fi apucat sǎ dea mǎsura capabilitǎtii de a transforma (sau nu) în realitǎţi promisiunile cu care îşi vor fi convins concetǎţenii sǎ îi voteze.
Partidele cu lideri mai realişti vor gǎsi diverse stratageme pentru a continua sǎ existe. Îşi vor descoperi false veleitǎţi de partid naţional. Vor face pe dracul în patru, vor strânge semnǎturile necesare şi vor depune candidaturi formale la alegerile parlamentare. Buletinele de vot vor cǎpǎta dimensiuni redutabile, campania electoralǎ va fi parazitatǎ de candidaţi fǎrǎ speranţǎ. Se va ajunge, adicǎ, exact la situaţia pe care o invocau adversarii eliminǎrii barierelor de la înfiinţarea partidelor: inflaţia de candidaturi. Dar nu pentru cǎ partidele se înfiinţeazǎ prea uşor, ci pentru cǎ se desfiinţeazǎ prea uşor. Mi se pare evident cǎ asemenea erori au apǎrut pentru cǎ membrii Comisiei, deşi au acceptat principiul existenţei partidelor locale, atunci când au scris proiectele de lege s-au gândit tot la partidele mari, “naţionale” (lucrul acesta este vizibil şi în Legea finanţǎrii partidelor). Cum speranţa nu poate fi radiatǎ, îmi pǎstrez optimismul, aşteptând ca senatorii şi deputaţii sǎ corecteze la dezbaterile din plen aceste semnificative detalii.
Mircea Kivu este sociolog
