6.6 C
București
vineri, 23 februarie 2024
AcasăOpera & Classical MusicMaster-gurmanzii unificării Italiei

Master-gurmanzii unificării Italiei

Așa cum românul s-a născut poet, italianul s-a născut bucătar, înainte de toate. Indiferent de mediul social căruia îi aparțin, italienii gătesc, inventează, inovează, experimentează, rafinează în bucătărie, de la mic la mare, de la tânăr la vârstnic, de la sărac la bogat, bărbați, femei și copii (Master Chef Junior) deopotrivă.

Fiindcă am aniversat Unirea Mică, pasionații de istorie cunosc importanța pe care a avut-o Regatul Sardiniei, care cuprindea și Piemontul de astăzi, cu reședința la Torino, în unificarea Principatelor Române. Contextul istoric care a dus la crearea României era același care a făcut posibilă, în aceeași perioadă, formarea Italiei de astăzi, vorbim de Risorgimento, pe fondul slăbirii accentuate a influenței marilor puteri ale vremii, Rusia, Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar.

 La fel de bine se cunosc actorii de prim rang ai momentului: Camillo Benso, Conte de Cavour, și generalul Giuseppe Garibaldi. Primul, prin diplomația directă în care era implicat la momentul unirii Principatelor, ca premier al Regatului Sardiniei; al doilea, prin sprijinirea, cu mijloace militare și împins de spiritul de aventură, a curentului unificator care străbătea Italia și întreaga Europă.

Însă, pe cât de intensă era implicarea fiecăruia în cauza unionistă a „popoarelor oprimate”, pe atât de acută era și detașarea de politică atunci când se punea problema mesei. Există și astăzi feluri de mâncare botezate după numele lor. A devenit celebră o întâmplare: Cavour, în seara în care Piemontele a respins ultimatumul Austriei de retragere a trupelor de la graniță, proclamând astfel starea de război, a dat apoi ordine generalilor despre ce au de făcut și, după ce toate au fost duse la bun sfârșit, a exclamat către ceilalți membri ai cabinetului: „Alea iacta est (zarurile au fost aruncate)! Acum hai să mergem să mâncăm.”

Garibaldi, precursor slow food & sushi

Daca despre contele de Cavour izvoarele istorice scriu că un mare gurmand și un rafinat în ale bucătăriei aristrocratice, aproape decadente, despre Garibaldi se poate spune, fără riscul de a greși, că la masă era destul de frugal și un îndrăgostit avant la lettre de ceea ce numim astăzi slow food. Conform celor scrise de Paolo Paci în volumul Qui Mangiava Garibaldi, dedicat aniversării a 150 de ani de la unificarea Italiei, Garibaldi iubea mâncărurile simple, aparținând tradiției diverselor regiuni italiene, cu predilecție scăldate de apele mării. Mâncarea sa favorită era pecorino cu pâine și bob proaspăt, verde, o combinație perfect validă și astăzi.

Născut la malul mării, generalul nu avea cum să nu iubească peștele. Am putea spune chiar că a fost un  precursor al sushimanei contemporane, întrucât prefera peștele crud. Se mai povestește că mâncarea obișnuită în casa Garibaldi, în Liguria, erau supele rustice vegetale, uneori acompaniate de celebrul pesto genovese, urmate de salamuri, brânzeturi, smochine, în vreme ce desertul lui preferat era o specie de biscuiți cu stafide, intrați, paradoxal, în tradiția culinară britanică sub denumirea de „biscuiți Garibaldi”, după ce englezii i-au pregătit și oferit generalului biscuiții săi preferați în timpul unei vizite în Regatul Unit.

De asemenea, a intrat în tradiția genoveză rețeta numita stoccafisso alla garibaldina, stoccafisso însemnând batog uscat, un fel de a-l găti atribuit soției lui Garibaldi, Anita.

În privința băuturilor, nu i se poate atribui niciun merit, dat fiind că Garibaldi nu consuma niciun fel de vin sau alte băuturi alcoolice, deși, ironia sorții, „Cei 1000”, cu generalul în frunte, au debarcat taman în Sicilia, la Marsala, patria celebrului vin licoros. În schimb, era pasionat de apicultură, și, cu atâta miere care-i trecea prin mâini, a devenit pasionat de prepararea multor dulciuri provenite din gastronomia sardă, dată fiind apropierea geografică de insulă.

Cavour, diplomația sticlei de vin din producția proprie

În ceea ce îl privește pe contele de Cavour, toate sursele îl descriu exact ca pe opusul lui Garibaldi, așa cum erau în epocă și cele două personaje înseși. Spre deosebire de Garibaldi, Cavour era înainte de toate un agricultor pasionat, prioritare fiind pentru el plantațiile de vița-de-vie Barolo (vin piemontez apreciat și cam piperat la preț și astăzi), pentru producția căruia angajase un enolog francez. Iar cultivarea diverselor materii prime în propria grădina nu avea alt scop decât asigurarea unei surse de încredere pentru rafinatele feluri pe care le experimenta, și ele cu oarece influențe din rafinata bucătărie franceză, din care se inspirau gastronomii piemontezi.

Sunt destule documente istorice care pun abilitățile politice și diplomatice ale contelui pe abilitatea cu care știa să își cucerească interlocutorii prin mesel și băuturile alese. Se spune, de altfel, că din bagajul diplomaților săi, implicați în delicate misiuni în străinătate, nu lipsea niciodată o prețioasă sticlă de Barolo, livrat direct din beciul și producția proprie a contelui de Cavour. Altminteri, îi plăcea să repete ca „masa adună la un loc prieteni mult mai buni decât o face mintea omenească.”

Multe feluri inventate de el se regăsesc și astăzi în bucataria piemonteză, unele devenite chiar patrimoniu internațional, cum ar fi unele variante de scaloppine di vitello (escalop) celebre. Așa că, în trecere prin Torino, vă puteți opri să mâncați la restaurantul și chiar la masa unde era des oaspete contele de Cavour: Ristorante Del Cambio, inaugurat în 1757. Multe dintre rețetele cuprinse astăzi în meniu sunt reinterpretări moderne ale rețetelor favorite ale acestuia.

„Apropo de politică: aveți ceva de mâncare?”

Izvoarele istorice românești vorbesc mai puțin despre pasiunile gastronomice ale personajelor care i-au marcat istoria, de unde putem deduce, speculând puțin, că gastronomia nu era printre capitolele esențiale ale existenței. Nu știm ca diplomații români să fi dus cu ei în misiuni sticle de vin. În vremuri mai apropiate, ne amintim că înalții oaspeți erau întampinați cu pâine și sare. Dacă nu s-o fi născut poet pur sânge, în tot cazul, românul s-a născut mult mai mult poet decât bucătar, aș înclina să spun. Și așa cum Miorița narează despre spiritul românului, care își așteaptă resemnat moartea potrivind rime și abandonându-și destinul astrelor, cine dacă nu marele Totò ar fi putut să-i descrie mai bine pe italieni? Și cum altfel dacă nu prin îngemănarea politicii cu stomacul plin: aproposito di politica… ci sarebbe qualcosa da mangiare? (apropo de politică: aveți ceva de mancare?).

Cele mai citite

Până la Silicon Valley, se surpă Dorobanțiul și avem Valea Silicoanelo aici la noi

Ilustrație: Marian Avramescu Până când o să ne ducă președintele Partidului Social Democrat (PSD), premierul Marcel Ciolacu, călare pe porcul care zboară, spre Statele...

Cine sunt primi 10 candidații PSD la alegerile europarlamentare din 2024

Chiar dacă PSD și PNL au anunțat că vor merge pe liste comune la alegerile europarlamentare din 9 iunie 2024, PSD și-a cam...
Ultima oră
Pe aceeași temă