7.4 C
București
joi, 29 februarie 2024
AcasăOpera & Classical MusicINTERVIU. „N-ai auzit vorba că dacă plouă la Moscova, bulgarii își deschideau...

INTERVIU. „N-ai auzit vorba că dacă plouă la Moscova, bulgarii își deschideau umbrela la Sofia? Așa era și la noi”

Dumitru Lucian Stan, pensionar, a terminat ingineria. Anturajul, însă, și epoca, l-au atras spre cariera de milițian. De circulație. Se întâmpla spre sfârșitul regimului Dej. Pentru că de la ruși nu prea era ce, tainele meseriei și le-a însușit printr-o generoasă bursă în Elveția capitalistă. Epoca Ceaușescu i-a adus și consacrarea, avansarea în funcție și grad: a organizat vizitele de lucru și escapadele vânătorești ale lui Nicolae Ceaușescu, defilările de 1 Mai și 23 August din București și s-a întâlnit, nu o dată, și cu dictatorul.

Fostul angajat al Ministerului de Interne vorbește despre avantajele și tacticile de supraviețuire în comunism ale unui om din sistem, despre alchimia pilelor, relațiilor și aranjamentelor în cei mai grei ani ai penuriei alimentare, despre comerțul cu coniac și combinezoane în numeroasele sale călătorii prin țările fostului lagărul socialist și despre peripețiile unui drum în Basarabia sovietică, urmărit de volga tovarășilor de la Moscova. Toate acestea, într-un interviu realizat de Monica Ruxandra Lupşa și publicat, în 2013, în volumul Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori, apărut la editura Curtea Veche (editori: Zoltán Rostás, Antonio Momoc).

*

Dumitru Lucian Stan: Am să încep cu o problemă care o am în amintiri de mult şi o ţin minte toată viaţa, e copilăria care oricine ştie că e ceva deosebit. M-am născut în satul Bogata, din judeţul Braşov, un sat de circa 100, 120 de case, aşezat pe malul Oltului, în ţara Oltului care e situată între ţara Bârsei şi ţara Făgăraşului. La marginea unor păduri fooarte, foarte mari, pădurile munţilor Perşani, cam de circa douăzeci de kilometri lăţime şi 200-250 de kilometri lungime, adică din munţii Făgăraş până aproape de Odorhei. Satul e tăiat în două de un râuleţ, Valea Bogăţii, care pe timp de vară, pe timp secetos, e mic de tot, un pârâiaş. Însă când plouă abundent, devine… năprasnic… inundând în dreapta şi în stânga şi prin sat şi intrând pe uliţele satului, însă neafectând casele care, aşa cum se ştie, în Ardeal sunt construite din piatră, nu din paiantă şi nu sunt probleme acum şi nici atunci. Acest mic râuleţ se varsă în Olt cam la 200-300 de metri de sat. Asta ca să dau ambianţa şi să fac geografia locului unde m-am născut.

Încă din copilărie, alături de fratele meu şi vărul meu cu care am crescut, fiind mai mici ca mine, eu fiind cel mai mare, pasiune deosebită era cutreierarea codrilor, a fâneţelor, a luncilor de pe malul văilor şi a Oltului şi în deosebi pescuitul pe Valea Bogaţii. Dar nu pescuit cu undiţele sau alte scule, ci cu mâna, desculţi pe sub pietre, unde prindeam peşti mai mari sau mai mici, chiar şi păstrăvi, cleni. Mai târziu, când am mai crescut, pescuiam în Olt: crapi, somni, deci o pasiune care mi-a rămas şi în momentul de faţa, la fel ca şi vânătoarea.

Multe întâmplări şi peripeţii am avut în copilărie şi cred că sunt unele deosebit de interesante şi am să încep să amintesc de cele mai semnificative şi mai hazlii ca să spun aşa. Prima care mi-o amintesc este întâmplarea cu urzicile. Adică, una din pasiunile noastre din copilărie, a copiilor din sat, mai ales a băieţilor era căutarea cuiburilor păsărilor să vedem câte ouă, cât au crescut puii, când zboară puii când le aduce de mâncare, zile întregi, ore întregi stăteam şi ne uitam la cuib să vină păsări.

Monica Ruxandra Lupşa: Ce păsări?

Vrăbii, cinteze, sturzi, capîntortora, o pasăre de pe mal, aşa-i zice la noi, capîntortora, o pasăre splendidă albastră care zboară deasupra apei foarte frumos, şi era o pasăre cu totul deosebită. Asta era… avea o prestanţa cel care găsea cuibul de capîntortora şi ştia unde e… cu toate că pasărea îşi construia cuibul în locuri cu totul şi cu totul deosebite şi foarte greu accesibile, cum ar fi sălcii găunoase, cu gaură înăuntru, mărăcinişuri extraordinar de mari şi aşa mai departe.

Aşa cum am spus, am descoperit un cuib de această pasăre-capîntortora într-o salcie aşezată în cimitirul de vite al satului, o suprafaţă de circa 50 de metri în diametru pe malul Oltului, unde oamenii din sat îşi îngropau vitele şi păsările, animalele care mureau. Deci, era un cimitir separat. Cimitirul acesta era năpădit, aşa, ca o pădure, ca o junglă de urzici, între un metru un metru şi jumătate-n lungime, şi salcia respectivă era chiar în mijlocul acestor urzici. Şi atunci, cum să facem noi, care umblam mai toată vara aproape dezbrăcaţi, în chiloţi sau chiar şi fără chiloţi pe malul Oltului. Am apucat şi am făcut rost de nişte beţe, am tăiat nişte beţe aşa serioase…

Asta pe la câţi ani?

Eu aveam cred că 5-6 ani şi frate-miu şi vără-miu, normal, erau mai mici: frate-miu mai mic cu doi ani, vără-miu cu patru ani, deci îţi dai seama că de abia umbla după noi. Şi ne-am apucat şi bineînţeles nu numai eu şi frate-miu, ci şi ceilalţi băieţi din sat cu care am copilărit, cu care am crescut, şi care unii dintre ei au început să moară la ora actuală, şi au îmbătrânit foarte tare şi am apucat şi-am bătut cu beţele urzicile şi am făcut o potecă până la salcie. Şi cine a descoperit cuibul, eu l-am descoperit, trebuia să mă duc să mă urc în salcie şi să văd ce ouă are, dacă are pui, să dau raportul la toată lumea. Şi după ce am făcut poteca respectiva, ne-am strecurat printre urzici, şi dacă nu mă înşel, frate-miu sau alt băiat, nu mai ţin minte, dar numai doi inşi, până la salcie şi m-am suit în salcie şi am găsit cuibul. Am băgat mâna în scorbură şi am găsit patru ouă, ţin minte şi acum, parcă. Patru ouă, da. Şi în timp ce mă străduiam să scot ouăle, să le vedem cum arată, ouăle de capîntortoră, că nu mai văzusem, salcia găunoasă s-a rupt (râde) şi am căzut în mijlocul urzicilor, aşa dezbrăcat, în chiloţi. Şi m-am şi lovit şi cred că urlând de durere, am rupt-o la fugă pe potecă, am rupt-o la fugă prin mijlocul urzicilor şi nu m-am oprit până acasă.

Când am ajuns acasă, bunicul meu, căruia îi ziceam şi o să-i zic de acum înainte moşu’, bunica, care îi voi zice mama Saftă, că aşa îi ziceam, când m-a văzut: „ce-ai făcut măi hudalăule? ” (râde)  „Aaaaaa, am căzut în urzici pe malul Oltului” „Bravo!” Deja începuseră să-mi iasă, bube, adică băşici peste tot şi pe faţă, fiindcă urzicile fiind de un metru, un metru jumate na, am trecut prin ele. Bunicu a luat un ciubăr, ciubărul este un fel de cazan de lemn, mare aşa, l-a umplut cu apă din vale, vă daţi seama că a cărat apă de la vale că era mai caldă, apa de fântâna era foarte rece şi n-avea timp să încălzească apa că eu urlam ca din gură de şarpe şi m-a băgat în butoiul cu apă, tot! (râde) Şi aşa mi-am petrecut o noapte întreagă…

În butoi?

În butoiul cu apă, din când în când scoteam capul şi mă băgam la fund iară… şi toată lumea era adunată în jurul butoiului, râdeau de se prăpădeau şi eu când râdeam, când plângeam (râde). Asta a fost întâmplarea cu urzicile şi cu cuiburile de păsări de care îmi amintesc.

Ajunsesem la 16-17 ani, eram elev la Braşov în clasa a şasea sau a şaptea la liceul Şaguna şi aşa cum am spus îmi petreceam toate vacanţele la bunici în Bogata, nici nu aşteptam să se termine ora, nu mă mai duceam pe acasă, de la oră fugeam direct la gară şi direct în Bogata. Îmi amintesc o întâmplare hazlie, dar pentru mine a fost cu mari dureri de cap şi spaime…

Toamna, spre toamnă mergeam la vânătoare de mistreţi. La pândă, în pădurile pe care le-am amintit, deci aşteptam mistreţii care se întorceau din câmp, din lanurile de porumb şi cartofi şi se retrăgeau în pădure dimineaţa. Plecaserăm cam pe la ora 01:30- 02:00 din sat, că aveam de mers cam două ore bune până la locurile de pândă din pădure, nişte treceri pe care le cunoşteau bătrânii nemaipomenit de bine, bătrânii fiind unchi-miu şi taică-miu, şi m-au aşezat pe mine, fiind novice în alde vânătorii, şi dacă nu mă înşel, era prima dată când m-am dus la vânat cu arma proprie, adică eu să trag în mistreţ. Da, da, era prima dată.

Şi m-au aşezat lângă un fag gros, la întretăierea a două pâraie, care nici unul nici altul nu aveau apă, erau numai nişte pâraie seci, probabil atunci când ploua se umpleau de apă şi pe unde probabil trebuiau să se retragă mistreţii. Ori pe la mine, ori pe la taică-miu, ori pe la unchi-miu, multe trecători. Şi era noapte, nu se vedea absolut nimica în pădure. Nu-ţi vedeai degetele, aşa întuneric era în pădure. Dacă vroiai să vezi ceva, te uitai în sus printre frunzele stejarilor, printre coroanele stejarilor şi fagilor, dacă aveai norocul să vezi o bucăţică de cer, mai vedeai stelele şi îţi mai vedeai mâna. Da… şi stând acolo liniştit, la un moment dat aud aşa ceva care făcea „huhuhuhuhuuuu” vă închipuiţi că mi s-a ridicat părul în cap cu puşca în mână! (râde) Nu ştiam ce este. Au mai trecut câteva minute şi iar „huuhuuuhuuu”. Eh, atuncea am băgat-o pe mânecă rău de tot. Am crezut că e vreo stafie, aşa un sunet de… Era o pasăre ce se numeşte huhurez şi care e din neamul bufniţelor, care însă numai ca şi bufniţa numai în pădure stau şi pe care eu nu-l auzisem încă niciodată. Şi care are un cântec aşa, ca un râs batjocoritor, strident, aşa ca de cimitir.

Vă daţi seama că la cimitir m-am gândit întâi, la o stafie. P-ormă, taică-miu şi unchi-miu ziceau că dacă aveai şi norocul să mai vină atunci şi mistreţii zic, eu precis făceam pe mine de frică. Dar nu s-a terminat calvarul că, la un moment dat am auzit pe fagul lângă care stăteam, nişte zgârieturi. Mamăăă, o fi vreun hoţ, se dă jos din fag acuma când se face ziuă. Acestei presiuni n-am mai rezistat (râde) şi am tras un foc de armă. Am uitat să vă spun că aveam o puşca Mancher, era imediat după război şi se găseau puşti peste tot, era o puşcă de război cu un glonţ de 12-13 mm, aşa de mare, foarte puternică, cu care însă eram învăţat să trag că doar mi-o aranjase unchi-miu, îi tăiase o parte, o făcuse carabină. Dar avea un recul formidabil că de vreo trei ori m-a dat jos. Şi făcea un zgomot extraordinar. Aşa au răsunat pădurile, de am auzit ecoul împuşcăturii pe vreo patru, cinci dealuri. Vă închipuiţi că s-a terminat vânătoarea, s-a terminat tot după focul ăla de armă, s-au dus dracului şi mistreţii şi tot ce era în zonă.

Şi apare taică-miu: „Ce-i, în ce-ai tras, ce-ai lovit, ai dat ceva jos?” Io… tăceam din gură că nu ştiam cum mă cheamă. Şi până la urmă m-au liniştit şi mi-au povestit. Nu vă spun că am plecat spre casă că s-a terminat vânătoarea, nu se mai putea. Pe tot drumul mi-a povestit şi îşi ziceau ei: „Uite, asta a fost greşeala noastră, că nu ţi-am spus de huhurez”. De unde să ştiu eu că ăsta era o pasăre nevinovată, de mărimea unui porumbel (râde). […]

Am terminat facultatea de Automobile şi Tractoare a Institutului Politehnic din Braşov. Cinci ani de facultate, aşa cum era pe vremurile noastre, şi am fost repartizat la Bucureşti, la atelierele de reparaţii auto ale Ministerului de Interne, lângă Apaca, în spate la Apaca, unde am lucrat ca inginer auto; întâi stagiar şi pe urmă am avansat ca şef de secţie, până în 1962.

În 1962, un prieten şi coleg de la o altă secţie îmi zice să mergem, să ne mutăm la miliţie. Neam de neamu’ meu nu făcuse armată (râde), nu fusese în armată angajat, şi am întrebat despre ce e vorba. „E vorba despre o chestiune deosebită, circulaţia de la miliţie vrea să se dezvolte şi are nevoie de oameni tineri şi pregătiţi.” „Aoleu, zic, da la mine în Bogata nimeni n-a ştiut circulaţie şi n-aveam de unde dracu să ştim”. „Lasă că o să înveţi, hai să mergem să vorbim cu şefu’ de acolo.” Mi-am luat inima-n dinţi, ne-am dus împreuna acolo, şi am vorbit cu… era un colonel foarte, foarte simpatic, care mai târziu a fost mentorul meu, colonelul Vlăsceanu, care ne-a convins să ne angajam la miliţie. Şi aşa, în 1962, spre toamnă, am intrat în miliţie cu gradul direct de locotenent major, având în vedere că eram cu facultatea…

Terminată…

Terminată… Și îmi pare rău dacă spun, nu se prea auzise de oameni cu facultate în miliţia noastră de pe vremea aia. Şi mai ales oameni care au făcut facultatea în mod normal.

Şi era un grad mare locotenent major?

Locotenent major da, pentru că primul grad de ofiţer era sublocotenent, al doilea era locotenent şi de abia al treilea era locotenent major. Mai urma p-ormă căpitan şi apoi gradele superioare. Şi m-am angajat la circulaţie. Vreau să vă spun că, de la început, să nu mint, am vrut să plec de vreo 20 de ori. Să-mi dau demisia, mi-am şi scris-o, că nu mă acomodam deloc cu locul, nici cu colegii, nici cu sistemul, nici cu nimica, eram… crescut în pădurile Bogăţii şi mai puţin învăţat.

Şi ce trebuia să faceţi?

Păăi, era să fiu militar, trebuia să zic „să trăiţi” să stau în poziţie de drepţi, să fiu la timp la serviciu, să plec când îmi dă ordin, să vin când mă cheamă, asta este miliţia, ca şi poliţia de astăzi de altfel. Şi n-am reuşit să plec, că de fiecare dată Vlăsceanu mă chema şi îmi zicea: „Bă băiatule, nu fii prost mă, de ce să pleci tu de aicea, când noi ne bucurăm şi vedem că avansezi, că îţi place, că…” Mie chiar că nu-mi plăcea, dar ce să fac, mă arătam şi io că îmi mai place, nu puteam să… „De ce să laşi să vina în locul tău unul mai prost să ia banii ăştia”, că luam bani frumoşi la vremea aia…

Cam cât?

Păăi, când am terminat facultatea, am luat ca inginer stagiar cam 800 de lei salariul pe lună şi când am terminat la ateliere, primeam cam 2000, până în 2500 ca şef de secţie. Şi la miliţie luam deja cam 3500-4000. Aaaa, unde am pus şi haine, am uitat să-ţi spun, cizme, pantofi, ghete, ciorapi, izmene, cămăşi, maiouri, manta, costume de gală, costume obişnuite, ordinul 50 care era ăla cu alimente, cu nu ştiu ce. Ohoo… erau nişte avantaje mari!

Şi într-adevăr, de fiecare dată, mi-am dat seama şi m-a convins să-mi retrag cererea de demisie. Şi-aşa de bine mi-am retras-o că am ieşit la pensie de la circulaţie, după 38 de ani de serviciu! Şi între alte probleme obişnuite, vreau să amintesc că, de abia începuse să se dezvolte circulaţia, să încerce ca oamenii de la circulaţie sa înveţe din documentare, din cărţi… Care şi ălea nu prea erau, de ce să spun minciuni, că toate erau numai ruseşti, toate erau numai de la ruşi, şi ruşii din circulaţie erau cei mai slabi, mai slabi ca noi chiar, dar mă rog… Nu m-am lăsat şi m-am zbătut şi am cerut să ni se pună la dispoziţie documentare, cu atât mai mult cu cât în perioada respectivă, ţara noastră aderase la Consiliul Europei pentru circulaţie, era un comitet special al circulaţiei pe Europa, cu sediul la Geneva. Ca să nu-ţi mai spun că l-am şi văzut personal, am stat mult pe acolo, aşa, să ne aducă documente, să ne aboneze la reviste străine, că nu se putea pune problema de reviste în afară de reviste ruseşti, nici nu se putea pune problema de reviste…

Asta era pe vremea lui Ceauşescu?

Pe vremea lui Ceauşescu… dacă era 1962, 62, 65, 66… Aşa, şi chiar dacă nu era pe vremea lui Ceauşescu, era chiar înaintea lui, pe vremea lui Gheorghiu Dej…

Da, da, da…

Dar era cam… cam acelaşi regim. Regim vreau să spun, acelaşi sistem de lucru. Am avut multe probleme cu colegii, pentru că nu erau aşa de bine pregătiţi, eram la început singurul inginer care se descoperise, nu în circulaţie, ci în miliţie, şi am uitat să precizez că am fost angajat la Inspectoratul General al Miliţiei, pe Ştefan cel Mare acolo, la Direcţia Circulaţie. Dar pe vremea când m-am angajat eu era un Serviciu Inspecţia Auto Circulaţie, care a devenit Direcţia Circulaţie. Şi colegii mei, îmi pare rău, oameni muncitori, dar nici unul dintre ei pe vremea respectivă nu aveau nici liceul, nu vreau să amintesc că, împreună şi cu un alt coleg care a venit mai târziu, tot inginer venit de la armată, ne-am străduit şi i-am ajutat să îşi ia bacalaureatul, că altfel îi dădea afară. Dar nu asta e important, important este că am rămas la circulaţie.

În perioada de care vreau să amintesc, Direcţia Circulaţie se dezvoltase bine, eram şef de serviciu, şeful Serviciului Sistematizare şi Organizare a Circulaţiei – Drumuri şi Străzi, cu corespondenţă în fiecare judeţ. În fiecare judeţ aveam unu-doi ofiţeri care răspundeau de această linie de muncă, şi fusesem în Elveţia, unde stătusem nişte luni la specializare, nu ştiu, nici astăzi nu-mi vine să cred cum am putut pe vremea lui Ceauşescu să ajungem să învăţăm de la Poliţia de Circulaţie elveţiană, şi s-a cunoscut că de acolo am învăţat tot ce ştiu, însă, din păcate, începuseră nişte timpuri de dictatură, nu pot să-i zic dictatură, dar nişte reguli, cu totul deosebite, nişte mofturi făcute de familia conducătoare…

Ceauşescu?

Ceauşescu bineînţeles şi îndeosebi… marea savantă, fosta laborantă şi după doi ani, academician. Începuseră deja aceste frecuşuri, şi bineînţeles că şi eu eram direct în mijlocul lor, răspunzând de o linie de muncă destul de delicată a drumurilor şi a străzilor, şi a organizării circulaţiei.

Vreau să amintesc numai o… fază de genul ăsta. Se mutaseră în Primăverii, era toată zona, Ceauşescu şi Ceauşeasca, la vila aia în Primăverii, toată zona aia era super păzită şi înconjurată de toate armatele posibile şi imposibile, şi la un moment mă cheamă generalul Vlăsceanu, că ajunsese general, şi-mi zice: „Uite, ce dracu’ facem că…” Şi vă spun autentică chestiunea, aşa… „Ce dracu’ facem că, uite, tovarăşii, în ghilimele, s-au plâns nemaipomenit şi cei de le Securitate ne-au dat telefoane, că nu pot să se odihnească noaptea că se aude pe lacuri, se aud zgomote, fluierături, şuierături de… lovituri de… ce facem?”

Am stat, m-am gândit, m-am dus şi m-am consultat cu alţi prieteni, că aveam prieteni foarte buni, la Direcţia de Drumuri, la Institutul de Construcţii, la Facultatea de Drumuri, am discutat cu ei, uite, şi mi-au zis simplu: facem rost de un sonometru, un aparat care măsurat sunetele, şi te duci matale frumuşel şi te postezi în faţa vilei lui tovarşu’ şi stai noaptea acolo şi înregistrezi zgomotele.

Bineînţeles că s-a aprobat imediat şi împreună cu un coleg foarte bun care, Dumnezeu să-l odihnească că a murit, colonelul Viaşu, corespondentul meu de la Capitală, de la Străzi, Drumuri, m-am dus şi m-am postat în mijlocul aleii respective, în faţa casei, am instalat sonometrul pe un trepied. Bineînţeles, nu vă spun că eram înconjuraţi de securiştii de la Pază şi Protecţie, care, fără să vă spun minciuni, pe unii chiar îi cunoşteam după atâtea, atâţia ani de întâmplări, că fusesem şi cu Ceauşescu la vânătoare, multe întâlniri…

Cum aşa?

Păi mergeam înaintea lui cu trei zile, cinci zile, am fost şi de exemplu, când a fost o întâlnire, îmi cer scuze că trec de la una la alta, a fost întâlnirea dintre Ceauşescu şi Tito la Turnu Severin şi m-am dus cu o lună înainte în Turnu Severin şi am marcat drumurile, am aranjat indicatoarele, am organizat circulaţia, am făcut devierile necesare şi când a venit Ceauşescu, cu câteva zile înainte de a veni cu toată suita şi trupa, eu m-am retras, bineînţeles. Şi am mai fost şi în alte părţi… După ce termin cu sonometrul ăsta, o să vă povestesc o chestiune cu totul şi cu totul deosebită.

Şi, revin: am stabilit că nu era mare minune. Se auzeau într-adevăr cam vreo, cam aşa, vara, din juma’ în juma’ de oră două-trei fluierături şi cam din oră în oră, un huruit, aşa pe apă nemaipomenit, care am stabilit, că cine crezi că era? Era tramvaiul 5 care trecea podul Floreasca. Noaptea circula mai rar, de aia era din oră în oră. Şi ce să-ţi mai spun că e şi de comă, că aşa am scăpat de tramvaiul de pe Floreasca. Am scos tramvaiul de pe Floreasca şi am dat, greşesc, s-a dat, s-a scos tramvaiul, s-a dat dispoziţie la trenuri, care vara erau foarte multe, că e linia Constanţa la Gara Băneasa, şi când ajungeau la semnalul de distanţă, trenurile fluierau. Şi să nu mai fluiere nici ăia. Şi i-am lăsat pe tovarăşi într-o linişte nemaipomenită.

Revin acuma să-ţi spun, treaba pe care am amintit-o: sunt trimis la zona Moineşti, Comăneşti, în zona Bacăului acolo, pentru că tovarăşul face o vizită. Era o vizită de primăvară, o vizită cred că prin martie. La zonele petroliere şi la o gospodărie agricolă colectivă care, între noi fie vorba, nu numai că scârţâia, chiar îi căzuse şi roatele, că ce-am văzut acolo am rămas cu gura căscată.

Tovarăşul trebuia să viziteze un grajd de vite, de vaci, că ziceau că vacile dau mult lapte şi aoleu… şi când am intrat eu în grajdul respectiv, aşa erau de slabe vacile de erau agăţate de grindă, de sus de la grinda grajdului, cu nişte chingi ca să nu cadă, să le ţină în picioare. Şi le-a zis ăia de acolo: „Bă, păi asta vreţi să le arătaţi lu’ Ceauşescu, vă nenorociţi!”

Şi atunci ce crezi că s-au gândit savanţii noştri din zonă: să treacă munţii repede şi să împrumute vreo 20 de vaci din judeţul Harghita (râde), care erau rotofele şi să le aducă pentru orele cât vizitează Ceauşescu, să le aducă în grajdul respectiv, să le vadă tovarăşul cât sunt de grozave şi ce grozavi sunt ei. Şi într-adevăr aşa au făcut, le-au adus cu vreo patru, asta a fost greşeala lor extraordinară, cu vreo patru-cinci zile înainte le-au adus şi…

Au slăbit între timp…

Ce să slăbească, să-ţi spun că nici nu-ţi vine să crezi. După două zile, doctorul veterinar să moară pe acolo, pe lângă vaci. Vacile nu mai beau apă şi nu mai mănâncă. S-au străduit, ce s-a întâmplat, au fost deochiate (râde), dar toţi eram înnebuniţi. Zic aşa, între ghilimele înnebuniţi, că io n-aveam nicio treabă cu ei. Şi ca să aflăm până la urmă realitatea: vacile erau din judeţul Harghita şi erau învăţate să bea apă minerală şi ăştia n-aveau tone de apă minerală şi a trebuit repede să le urce la maşini şi să le care înapoi la Harghita că mureau vacile la Moineşti şi i-a tăiat de pe listă lu’ tovarăşu’ vizita la grajdul respectiv, care era gol. (râde) Ce părere ai?

Da…

Cred că e bine să scot în relief… Uite, mi se, mi se aglomerează amintirile şi mai plăcute şi mai neplăcute, vreau să amintesc una mai puţin plăcută. Aşa cum se ştie, marile noastre sărbători erau 1 mai şi 23 august, nu exista Crăciun, Paşti sau aşa ceva, nu se descoperiseră, sau chiar dacă le descoperiseră şi le ţineau ţăranii noştri şi oamenii din pătura de mai jos, nu tovarăşii…

Mi-aduc aminte că de un 1 mai, eram în control în zona pieţei Charles de Gaulle, se făcea defilarea. Defilarea nu era la Arcul de Triumf, ci la Charles de Gaulle, acolo la bulevardul Aviatorilor. Nu eram prin faţă, că în faţă erau ofiţerii şi subofiţerii de circulaţie de la Capitală, eu fiind de la Direcţie, eram mai de supervizor, mai deasupra. Şi eram în zona magazinului de pe Dorobanţi, la ieşirea Dorobanţilor la Piaţa Charles de Gaulle, pe stânga, după Televiziune, unde sunt nişte magazine. Şi la magazinele respective, din greşeală – că pe urmă responsabilul magazinului şi nu mai ştiu cine din conducere au fost daţi afară, schimbaţi rapid de tot – aduseseră portocale şi banane. Şi mămicile şi tăticii care fuseseră la defilare, că defilarea era pe terminate, făcuseră o coadă…

Lungă…

Erau sute de persoane la coadă la portocale şi banane. Şi din nenorocirea lor a fost că pe acolo s-a repliat tovarăşa cu maşina, tovarăşa Ceauşescu, şi când a ajuns şi a văzut coada aia uriaşă a oprit maşina, s-a dat jos şi a întrebat: „Ce se-ntâmplă aicia, ce, ce-i manifestaţia asta?” Şi nu ştiu cine, i-a spus cineva, că se dau portocale şi banane… Şi s-a uitat aşa şi a zis: „Din clipa asta, nu mai se dă nimica şi nu mai le daţi portocale şi banane că ăştia sunt obişnuiţi cu mere şi cu pere, cu prune, nu cu banane şi portocale. Ce-i aici, nu se mai vând banane şi portocale aici!” Şi vă închipuiţi că, nu mi-a căzut nici mie extraordinar de…

Şi nu s-au mai dat banane?

Nu, s-a închis magazinul, absolut, nu ţi-am spus că i-a schimbat pe responsabili şi pe toţi. Asta era una din extraordinarele indicaţii preţioase, care le dădeau tovarăşii noştri. Ca să nu-ţi mai spun, mi-aduc aşa, pe rând, aminte, că pe vremea respectivă aveam un ministru de interne Bobu. Da, Bobu, aşa-l chema, absolut, Bobu. Şi, Bobu-i venea şi bine că era un bob, un bob cam mare că era umflat şi gras… (râde) Degeaba râzi, că aşa era. Şi mi-aduc aminte că venea la control, la control la noi la Direcţie şi prima oară am luat plasă, a doua oară n-am mai luat plasă.

Venea şi, cu un băţ sau cu mâna, deci nu controla altceva decât punea mâna sau băţul pe fişete, pe fişetele noastre în care ţineam hârtie, şi vedea dacă sunt hârtii sau praf. Ăsta era controlul făcut de ministrul nostru. Aşa… şi prima dată a găsit într-adevăr şi hârtii şi puţin praf şi p-ormă a doua oară n-a mai găsit. Şi vreau să-ţi spun, da’ nu ştiu cum să-ţi spun, între noi mergea. Mergea vorba, zice când, dacă ştiam că vine Bobu, punem un rahat să dea în el când controlează, să-i cadă rahatul (râde) de pe fişet. E de râs da’ e şi de plâns să ştii. Este şi de plâns, da…

Uite, mă gândesc la o altă chestiune, tot mai tristă. Eu, lucrând la circulaţie, la direcţia circulaţie aveam extraordinar de multe deplasări în ţară. Pot să spun că din 365 de zile, cât are un an, eu 265-270 eram plecat. Şi vă închipuiţi că familia mea, compusă din soţie şi o fetiţă, care e mare de tot acum şi deşteaptă (râde) ca mama ei, nu prea se descurcau totdeauna extraordinar că, începuseră deja lipsurile foarte mari. Nu mai găseam carne, nu mai găseam zarzavaturi, nu mai găseam ulei, nu mai găseam pâine, pâinea era problema şi pâinea, ca să nu mai spun de ouă, nici nu vreau să-mi amintesc. Cât a fost fetiţa mea mică, cum m-am chinuit ca să găsesc cutiile alea de lapte praf, dacă-mi amintesc bine, Milupa… aşa, cu nişte pile extraordinare pe la pe la Spitalul de Urgenţă, pe la Centrul de Sânge de pe Doctor Felix, pe la Spitalul Militar. Mă descurcam până la urmă, cu bunul meu prieten şi coleg, Dumnezeu să-l odihnească, că a murit, fostul şef de circulaţie, din judeţul Harghita… unde era singura fabrică, la vremea respectivă de lapte praf, Rarău, parcă dacă mi-amintesc şi, care, Câmpeanu Şoni, că era ungur, el era şeful circulaţiei, îmi făcea rost de la fabrică, bineînţeles că pe bani, nu pe gratis, îmi făcea rost de 5, 6, 10 cutii de lapte praf, pe care mi le trimitea sau mă duceam, treceam eu când veneam din ţară pe la el şi le luam şi aduceam lapte praf la fetiţa mea.

Asta în fiecare lună?

Păi, cât îmi trebuia. Bineînţeles, când n-aveam, îi dădeam telefon şi-i spuneam „Şoni, n-am lapte, e clar?” „E clare, e clare!” (imită accentul maghiar). Deci cam aşa ne descurcam, destul de greu, cu multe relaţii şi cu multe aranjamente, la început mai greu, pentru că ardelenii sunt mai înceţi aşa, mai… mai, hai să zic mai cinstiţi, n-am făcut nicio ilegalitate prea mare, decât numai de genu’ ăsta, mai târziu m-am învăţat şi eu cum să pun problema, aşa, şi le-am pus bine…

 

Şi..?

Ha, de exemplu, într-o primăvară, da, într-o primăvară, o criză de carne în Bucureşti, dacă n-aveam relaţii pe la măcelării… Și mă duc într-o misiune la Timişoara şi vorbesc cu cei de pe acolo, zic: „Măi, oamenii lui Dumnezeu, cum cumpăr şi eu de la voi nişte carne de porc bună” A, nu, nu, nu era primăvară, era la începutul lui decembrie, exact, că venea Crăciunul, perfect, veneau sărbătorile de Crăciun care erau absolut necunoscute, dar la noi mai nimeni nu-l ţinea, adică teoretic nu-l ţinea nimeni, dar practic îl ţineau 99% din români şi ăia de..

Era interzis?

Nu era interzis mă, dar nu se vedea cu ochi buni. Deci, dacă tovarăşul, nu Ceauşescu, tovarăşul secretar de partid X afla că te-ai dus la biserică… La noi nu se pune problema. Noi la miliţie nici nu discutam de asta. Să prindă miliţianul să meargă la biserică, nu se poate. Sau miliţianul să facă Crăciun, să aibă brad.

Nici brad nu?

Nici brad nu, şi io mai făceam rost de brad de la Poiana Braşov, aveam nişte cunoştinţe foarte bune şi prieteni, care-mi mai dădeau câte un brădişor, îl mai băgam, în portbagajul maşinii, că nu se prea vedea şi îl duceam acasă la fetiţa mea, că îi plăcea.

Şi nu v-a prins niciodată?

Nu m-a prins niciodată, nimeni nu îndrăznea să mă oprească, nu mă opreau decât cei de la circulaţie care mă cunoşteau, de atâţia ani de zile, că deja de acuma începuse să… Ce mai, 10 ani, 15 ani, 20 de ani aproape aveam de circulaţie.

Şi aţi avansat în grad…

Şi am avansat în grad, bineînţeles, de la locotenent major după vreo 10 ani eram maior, după vreo 15 ani eram locotenent colonel şi p-ormă după vreo 17 ani colonel plin. Şi aşa am ieşit la pensie, colonel plin, colonel făcut cu mult înainte de a ieşi la pensie. Aa, (râde) şi acolo am peripeţii foarte multe. Dar vreau să-ţi spun cu Timişoara. Şi zice, „Cum să nu, mergem la Contim, că pe la vremea respectivă, Contimul Timişoara era în floarea dezvoltării ca să spunem aşa, era o unitate, o crescătorie de porci cu peste 100 de mii de porci. Uriaşă. Și bineînţeles că în fiecare zi ăia tăiau porcii, vindeau, şi eu m-am dus acolo. De ce să mint… Hop şi eu cu ei pe acolo, cu un gemăntănoi de vreo 15-20 de kile şi am cumpărat cel puţin 20 de kilograme de carne, am plătit cu bani, cu bon, că ştiam că nu se poate să nu fim urmăriţi, nu zicea nimeni dacă mă duceam şi cumpăram şi aveam bon. Acum n-am de ce să mint, că am plătit o carne aşa mai modestă şi am luat o carne mai bună (râde), mai cu puţine oase decât era aia normală. Şi cum s-o aduc? Băieţii de acolo zic „ahaa, lasă că cică vorbim noi, ne punem de acord cu băieţii noştri de la aeroport şi o bag în avion până la Bucureşti”.

Cu avionul mergeaţi?

Cu avionul mergeam, Bucureşti-Timişoara, cu avionul mergeam, încă, la vremea respectivă, nu mergeam cu maşina. După aia, de ce să mint?, că după aia am avut maşină în permanenţă şi mă duceam oriunde. Şi m-am urcat în avion, am urcat şi gemăntănoiu’ şi când am ajuns la Băneasa, că la Băneasa aterizau cursele interne, m-am dat frumos jos, mi-am aşteptat geamantanul, căram de mi-a venit rău, nici nu mai ţin minte, şi nici nu mai are importanţă de altfel cu ce am ajuns acasă, nu stăteam departe. […]

Erau privitori cu ochi mari, dar eu eram îmbrăcat miliţian, eram ditai maiorul sau locotenent, cine se băga pe mine? Aaa, hai că mi-am amintit de vamă. Am avut şansa extraordinară, extraordinară zic, că ăsta este cuvântul, prin şefii mei pe care i-am stimat şi i-am iubit şi i-am şi ajutat, cu ajutorul meu au făcut liceul, şi unii dintre ei şi facultatea, aşa… dar oameni au fost. Am avut şansa să plec, să prindem prin Ministerul de Interne, nu cu ministrul Bobu, cu rahatul, ci alt ministru, mai la locul lui, în 1970, uite mi-aduc aminte extraordinar, am avut şansa să prindem nişte burse, îi spunea „Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare”. Burse de care am beneficiat şi eu de una, nişte luni bune în Elveţia, şi practică zilnică cu poliţia de circulaţie elveţiană, unde am stat aşa cum am spus, nici nu mai ţin minte exact, vreo patru sau şase luni, cam aşa. Foarte mult am stat, adică mult, având şi norocul, mă rog, bafta (râde) că de bine, de rău, mi-a plăcut şi am învăţat în liceu limba franceză. Şi am fost în zona de limbă franceză a Elveţiei, la Geneva şi Lausanne. Ţin minte şi acum. Oo, ceva … tovarăşii de la contrainformaţii ne-au zis cum să ne comportăm, să nu fugim că ne omoară familia, toate minunile, să nu ne cumpărăm maşină, că aveam bursă mare, să nu … n-aveam voie nimic.

Nu ştiu, îmi pare rău, nici nu ştiu dacă aveam voie să facem pipi în Geneva. Trebuia să-l punem într-o sticlă, să-l aducem încoace. (râd) Nu râde că nu e de glumă, io spun ca formă de glumă, dar astea sunt lucruri trăite. Din 1970, circulaţia a început să se dezvolte foarte, foarte mult. S-au făcut drumuri, a apărut la noi semnalizarea, a apărut la noi marcajul, că nu aveam marcaje şi aşa mai departe, dar nu asta e important. Important este că aveam foarte mulţi bani. Aveam o bursă mare. Dacă nu mă înşel, 1200 de franci elveţieni pe lună, şi la vremea respectivă, un Renault 16, la mâna a doua, la Geneva, era 2000 de franci. Deci îţi dai seama, că cu bursa de pe două luni, eu îmi cumpăram un Renault 16, care era minunea de pe lume. Ohhooo, dar atâta mi-ar fi trebuit!

Şi atunci, ce să mai spun, am cumpărat fel de fel de lucruri. Vreau să spun că la noi, la vremea respectivă, nu se descoperise la categoria noastră, chiar dacă era o categorie un pic de miliţian mai răsărit, nu se descoperiseră blugii, nu găseai parfumuri, nu găseai rujuri. Da, aveam două fete în casă şi-o fetiţă, şi-o nevastă, care erau înnebunite de ăstea, ca toate fetele şi femeile. Şi ce să-ţi spun că din banii adunaţi, mulţi, am cumpărat fel de fel de nimicuri, dar printre care am cumpărat la toţi din familie câte un ceas elveţian, am cumpărat parfumuri, pentru care am dat nişte sume colosale.

De exemplu, ce parfum să-ţi zic…Chat noir, de exemplu, o sticluţă mai răsărită, am dat vreo 300 de franci pe ea, sau 400. Deci nişte bani serioşi. Aşa… şi am cumpărat blugi pentru fetiţă, am cumpărat haine de piele extraordinare, am cumpărat tricouri… la noi, la vremea aceea nu se descoperiseră încă tricourile cu palmieri, cu scrisuri, erau numai de-ăstea, maiouri ordinare din pânză şi din celuloză şi aşa mai departe. Şi aşa am reuşit şi am cumpărat de toate şi când m-am întors…ştiu ce vrei să mă întrebi, nu mă mai întreba, cum le-am băgat în ţară… Le-am băgat cu mare atenţie, că ştiau colegii mei de la direcţie şi de la IGB că ne întoarcem cu toţii şi s-au dus pe la tovarăşii de la vamă şi ne-au făcut trecuţi. Adică nu au mai deschis geamantanele că la vremea respectivă, la modul sincer, nu se descoperise la noi în ţară drogurile. Deci n-aveau ce controla, dar ei tot controlau, dar na, să n-aduci nu ştiu ce, aur n-aveam, cu toate că, de ce să mint, că mai aveam, că luasem pentru fetiţă şi pentru soţie inele şi lănţişoare şi d-ăstea, şi d-ălelalte care ţi le-am spus acum, aveam vreo două geamantane şi o sacoşă pline.

Îmi dau seama că dacă mergea cu mine şi nevastă-mea, era cu totul altceva. Eu cum m-am priceput, hahaha, nu-ţi spun că mi-am cumpărat şi, pasiunea veche, scule de pescuit elveţiene (râdem amândoi) care la noi nu se descoperiseră la vremea aia, scule, în afară de undiţa clasică, din alun. […]

Revin la viaţa de zi cu zi, că asta e cea mai importantă, zic eu, şi mă refer mai mult la familie şi subliniez, nu ştiu pentru a câta oară, că era deosebit de grea viaţa, chiar şi pentru mine, care deja eram destul de bine situat şi de bine plătit, ca să zic aşa. Şi vreau să spun că am avut posibilitatea să fac foarte multe deplasări şi în străinătate, am fost cam de vreo 6-7 ori în RDG, cam de vreo 8 ori în URSS, de vreo tot aşa, 6-7 ori în Cehoslovacia, da, am fost de vreo 10 ori în Ungaria, de vreo 3-4 ori în Polonia. Deci, toate ţările noastre de aicea, din Europa comunistă, le-am străbătut şi pe linie profesională. Că şi la Geneva am fost de mai mult ori, am uitat să spun că m-am dus la Consiliul Europei acolo, de câte ori au fost şedinţe mai importante, am fost şi io. Nu întotdeauna m-am dus eu, s-au dus şi alţii. Aşadar am fost la anumite congrese sau şedinţe de stat mari, pe linie de circulaţie, la cehi, la nemţi, parcă şi la unguri am fost odată.

Dar vreau să-ţi spun că spre norocul meu, norocul familiei mele, cam toate lucrurile importante le aduceam din aceste deplasări că la noi nu se găsea mai nimic. N-ai cum să-ţi aminteşti, că se stătea la cozi de seara până dimineaţa, pentru 5 sau 10 ouă, se stătea la cozi de seara până dimineaţa pentru nişte tacâmuri de pui, că ajunseseră proverbiale chestiunile ăstea şi pentru ulei, şi pentru făină, şi pentru macaroane şi vreau să spun că într-o ţară aşa de bogată şi care avusese tot ce vrei, nu mai avea nimic pentru populaţie. În schimb, tovarăşii trăiau extraordinar de bine, aveau magazinele lor speciale, şi magazinele speciale erau într-adevăr pentru corpul diplomatic şi le amintesc pentru că şi io prin aranjamentele mele mai aveam acces din când în când şi la tovarăşa responsabilă de la magazinul diplomaţilor, de unde noi cumpăram ba câte un serviciu de cafea, ba câte un serviciu de farfurii de bucătărie, fel de fel de minuni de genul acesta, care într-adevăr nu se găseau nicăieri şi vreau să-ţi spun că mi-aduc aminte aşa… la grămadă ca să zic aşa că din URSS în mod deosebit aduceam, cumpăram şi le puteam trece graniţa că nu erau interzise, că aveam bani de deplasare şi justificam banii, şi nu la noi era problema ci era la ei, să treci graniţa lor întâi. Aşa, am adus televizor mic, portabil care la noi nu se descoperise, televizor portabil nu s-a mai auzit aşa ceva, era încă pe vremea televizorului alb-negru, dar portabil? Aoleuuu…

Deci aveai voie să intri cu…

Aveai voie, dar să justific că am avut bani, cu ce am cumpărat. De exemplu, din Cehoslovacia mi-am adus costume de vânătoare, cizme de cauciuc, tot de vânătoare… Nu-ţi mai spun că de fiecare dată aduceam tricouri de-astea femeieşti, nici nu mai ştiu, ciorapi, mai puţin pantofi, că nu mă pricepeam la pantofi şi nici nu erau ceva deosebit la vremea respectivă. Erau în vest, dar în est nu. De la nemţi, tacâmuri, seturi de tacâmuri foarte bune, nu pentru comerţ, pentru casă, pentru casa mea, pentru părinţii mei, pentru fratele meu, aşa, unelte de pescuit. Haaa, mi-aduc aminte că, fiind şi schior, am ajuns în zonele de la Garmisch-Partenkirchen, unde era zona de schiuri extraordinară de munte a RDG-ului. Şi de acolo am găsit la un magazin de ăsta universal, la vremea respectivă nu se descoperise la noi magazinul universal, am găsit un robot de bucătărie care, dacă nu mă înşel, ne-a ţinut 30 de ani, dacă nu 40. Care noi nici nu auzisem că există în lumea asta roboturi de bucătărie, sau chestiuni de genul ăsta. Da… şi aşa cum ţi-am spus, n-a fost niciodată problema trecerii prin vamă, pentru că am avut totdeauna bani, deci am justificat. Toată treaba era să justifici şi să nu exagerezi.

Da, dar un om care nu avea poziţia dumneavoastră…

Aaaa, un om care nu era în situaţia mea, avea probleme. Da… poate că în final scăpa şi el, dar îl înnebuneau până justifica leu cu leu tot ce a cumpărat.

Dar nici nu aveai voie să ieşi din ţară?

Nooooo, nici discuţie. Deja eu de atâtea ori ieşisem că mă cunoşteau: şi la graniţă, era graniţă de la Borş care mă cunoşteau ăia de la ieşire, ca să nu-ţi mai spun că iarăşi ieşeam numai însoţit de tovarăşul şef de circulaţie de la Oradea, prieten foarte bun, care îmi mai dădea câte o damigeană de vin, două, trei geamidănuţe de palincă, să avem şi noi ce să-i cinstim pe ăia de acolo, aşa, pe la Albiţa, ieşeam de la URSS pe la Albiţa…

A, probleme deosebite la Albiţa. Mi-aduc aminte că, am ieşit o dată la Albiţa cu un autobuz cu motociclişti că, mă rog, sportul mi-a plăcut şi mi-a plăcut şi sportul cu motocicletele, alergarea pe motociclete, şi eram în Federaţia Română de Motociclism, şi i-am însoţit, bineînţeles, cu aprobare, para-aprobare de la ministru, aoleu, aşa…

Am însoţit o echipă de motociclişti cu care m-am dus la nişte concursuri. Era un concurs în URSS, unul în Polonia, unul în RDG, unul în Cehoslovacia şi unul în Ungaria. Deci cinci concursuri, îi zicea Cupa Ţărilor Socialiste, care ţinea câte o etapă în fiecare ţară.

Dar n-aţi concurat…

Nu, că eu eram conducător de delegaţie, alţii concurau, dar eu i-am însoţit că ne-am dus cu un autobuz, am reuşit să mergem cu un autobuz. Şi uite că, bineînţeles, şeful circulaţiei de la Vaslui m-a ajutat cu nişte vin bun, cu nişte ţuică, ca să avem să dăm la ruşi, că le place. Şi mi-aduc aminte că am ieşit din vamă, bineînţeles că ai noştri ştiau, eu m-am dus şi am rezolvat, fiind conducătorul delegaţiei, eu şi antrenorul. Şi, când am trecut graniţa, nici n-am trecut bine graniţa, că, dintr-o parcare a ieşit o Volgă. Şi am zis…

Era poliţia…

Nu, nu era poliţia, era civilă, da’ rusească. Că trecusem graniţa, trecusem Prutul la Albiţa. Ceasna-Huş-Albiţa. Şi i-am zis antrenorului, zic: „Bă, fii atent că ăştia sunt securişti”. Şi am mers în imensitatea măreţiei Uniunii Sovietice, nu-ţi mai spun că chiar ne-a venit şi să plângem, dacă este important acest lucru, am trecut prin Basarabia. Şi de câte ori ne-am oprit, veneau la noi românii şi plângeau şi cerşeau pâine. Şi le-am dat toată mâncarea noastră care am avut-o, uite că îmi vine lacrimile şi acuma. Aşa erau de… necăjiţi (emoţionat  roagă să oprim puţin reportofonul).

Îmi cer scuze, sunt mai sentimental, m-a întors pe dos, şi acuma mă întoarce pe dos. Şi, am trecut Nistrul, pe la Hotin, ţiu minte extraordinar şi ne-am dus, în acest drum foarte lung, care nu-l puteam face într-o zi, două zile am mers pe drum, noaptea nu aveam bani de hotel, dormeam în autobuz. Aveam nişte condiţii minime şi dormeam în autobuz. Şi ne-am învăţat că tovarăşii noştri cu Volga mergeau după noi liniştiţi.

Dar nu v-au oprit niciodată?

Nu ne-au oprit niciodată, se ţineau după noi. Când opream, opreau şi ei. Şi când am intrat în Kiev, am trecut, la ieşirea din Kiev, într-o parcare mare, ne-am oprit să ne culcăm. Şi înainte să ne aşezăm să ne culcăm, îi zic antrenorului: „Hai dă-mi şi mie o sticlă sau două sticle, câţi sunt ăia?” Doi erau, da uite mi-aduc aminte. Zic: „Dă şi mie o sticlă de vin” Zice: „Nu le ducem sticle de vin, le ducem rachiu, ţuică, că lor le mai place ţuica”. Şi ce noroc am avut că am avut amândoi inspiraţia asta. Am luat sticla de ţuică şi m-am dus numai eu, să nu zică că-i atacăm. Şi le-am bătut la geam, dormeau şi ei. Le-am bătut la geam, au deschis geamu’, s-au uitat şi le-am împins sticla pe geam, în cea mai frumoasă limbă română, că rusă eu nu ştiam deloc şi le-am dat sticla, au luat-o.

Ce să-ţi spun, de comă! După vreo jumate de oră bună, cine bate la uşa autobuzului: unul din ruşi, cu sticla goală, ca să le mai dăm… Le-am mai dat! (râde) Le-am mai dat o sticlă şi cred că praştie s-au făcut că a doua zi am plecat şi cel puţin 100-200 de km n-am văzut Volga după noi, şi p-ormă ne-au ajuns din urmă, deci au dormit până la amiază. Dar am avut extraordinar de mare noroc că, aproape de… că noi am fost pe undeva aproape de Leningrad, deci îţi dai seama, 1000 de km. Şi, aproape la trei sferturi din drum, că n-am socotit bine, n-am ştiut că sunt atât de mulţi kilometri, aproape să rămânem fără benzină la autobuz. Aveam autobuz Skoda, de-ăla vechi şi ne-am oprit la o pompă de-asta, să cumpărăm motorină. Şi era o coadă, de cel puţin 40-50 de camioane, uriaşe la motorină. Zic: „Băi, nici la vară n-ajungem, nici la concursul din Polonia dacă stăm aici la coadă”. Şi hop că apar cei doi rusnaci ai mei, zice (se bate în piept) şi spune ceva în rusă ceva „Staţi liniştiţi că rezolvăm noi”.

S-au dus ăştia şi au venit cu o mână de bonuri, ne-a băgat autobuzul prin faţă, am umplut tot ce am avut noi, că ne-a ajuns p-ormă până prin Ungaria sau, dacă nu mă înşel, până în România. Am avut motorină pe toată deplasarea asta. P-ormă, când am ajuns la destinaţie, când să ne despărţim, m-am dus să le mulţumesc. Şi m-am dus şi cu antrenorul care vorbea, se putea înţelege cu ei ruseşte. Şi-mi zice: „Băi, păi ştii ce-mi zic ăştia? Că ştiu că eşti ofiţer de miliţie la circulaţie, de când am intrat în ţară”.

Păi, de unde?

Eee, de unde… păi nu ştii, n-ai auzit vorba că dacă ploua la Moscova, bulgarii îşi deschideau umbrela la Sofia? Aşa era şi la noi: când am ieşit din ţară la ei, cine-a ieşit? Stan Lucian, ăsta e ofiţer de circulaţie. Aşa, ştia despre tot.

Dar cu Ceauşescu v-aţi întâlnit aşa, faţă-n faţă?

Da, da. M-am întâlnit şi chiar am dat mâna de câteva ori, a dat el mâna cu mine, nu eu cu el, io i-am răspuns numai, de mai multe ori, pentru că, într-o perioadă de ani de zile, după ce devenise mare amator de vânătoare, îl însoţeam la vânători, însoţeam e cu ghilimele. Mă duceam, de exemplu dacă se ducea în zona Braşovului, plecam cu două, trei, patru zile înainte şi vedeam zona pe care se duce şi vedeam cum e circulaţia, cum să fac devierile, toate treburile astea pentru că, nu se discuta să circule el sau coana Leana cu maşina în trafic. Traficul era departe, era interzis, cel mai bun lucru pentru toată lumea ca să stai liniştit era să nu se circule: nici pietonul, nici maşina. Şi am mers foarte mult la vânătoare şi uneori am obţinut nişte autorizaţii de vânătoare.

De la cine?

De la Ministerul Silviculturii, în zonele, nu în rezervaţiile lui Ceauşescu, că acolo mai rar am intrat, de ce să mint, după ce pleca Ceauşescu, dar în zonele adiacente că, săracele animale sălbatice, după o vânătoare cum era… de exemplu în Lipovani sau în Valea Bogăţii şi împuşcau 120 de mistreţi şi făceau o gălăgie trei zile, trei zile stătea la vânătoare, sau două, îţi dai seama că toate animalele fugeau în pădurile din împrejur şi alea erau păduri imense… Aşa şi noi pac, repede după ce pleca el şi era linişte, mergeam să împuşcăm şi noi câte ceva, cu autorizaţie, că aşa era pasiunea mea din copilărie. Am fost în cel puţin 30-35 de cabane, de vânătoare, de vile. A, nu, nu, greşesc, dacă pun la socoteală şi observatoarele de urşi, de cerbi, sau de mistreţi.

Ale lui Ceauşescu?

Ale lui Ceauşescu… făcute special pentru el, că n-avea voie altcineva. Aşa, cred că ajung la 60-70, cu toate astea. Am fost în extraordinar de multe vile în care stătea Ceauşescu, adică stătea când se ducea acolo, o dată pe an, dar aia era îngrijită, aoleeeu, n-aveam voie nici să intrăm, ne descălţam…

Cu cine mergeaţi?

Păi cu şeful Silvicului… mai mult şi mai mult ne duceam cu responsabilii. Era cel care îngrijea casa… un pădurar, care ne cunoştea. Bineînţeles că ne cunoştea lumea. Îmi cer iar scuze că trec de la una la alta, dar aşa-i la bătrâneţe. Mi-am adus aminte de o chestiune, din prima mea tinereţe, prima mea viaţă de familie, la miliţie, când, mă rog, mă descurcam destul de binişor, îmi luasem şi maşină, deci… m-am descurcat. Îmi cumpărasem maşină, aveam un Renault 10, şi primesc aprobare să fac o excursie cu nevasta mea. Şi am făcut o excursie. Zic, hai să vedem Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. Eu şi cu soţia. Aprobare am primit, dar bani nu ne dădea nimeni, că nu aveam voie să schimbăm decât o sumă extraordinar de mică, care practic nu ne ajungea decât de benzină. Şi atunci am umplut maşina, Renault-ul 10, de mâncare, de conserve, de tot felul.

Pe care de unde le cumpăraţi?

Păi de unde… de la magazinul corpului diplomatic, de la nu ştiu unde…

Şi haine?

 

Ăh, acuma mai aveam haine, haine mai aveam, că le adusesem din alte părţi. Dar altceva vreau să-ţi spun… Nu mai spun,cred că am cumpărat, aveam în maşina vreo 20-30 de sticle de coniac. Era coniacul românesc făcut de Zarea, un coniac hooohooo, care se căuta în străinătate şi la noi se găsea. Băuturi s-au găsit, slavă Domnului, mâncare nu se găsea, dar băuturi găseai… şi tutun. Ceea ce era mai interesant e că, am făcut rost, tot aşa de la magazinul ăsta, şi se mai şi găseau, aşa, de cum îi spune… combinezoane, chiloţi de damă din… cum dracu’ îi zice…

Bumbac?

Nu bumbac, se căutau, aoooleuuu, în Ungaria…

Şi de unde le luaţi? Tot de la…

Tot de acolo le-am cumpărat… erau din plastic, dar nu ştiu cum se numeau… mă rog… şi astea se căutau extraordinar în Ungaria, şi în Polonia în mod deosebit… şi ca să nu-ţi mai spun că ăstea se căutau cel mai tare în Rusia, în URSS. Ruşii căutau d-ăstea cu disperare, dădeau nişte bani pe un sutien, îţi plăteau ruşii, că iar fac o divagaţie, îţi plăteau ruşii, costul de exemplu, a 3-4 zile de hotel. Un sutien… aşa se căutau de extraordinar. Şi am plecat în excursia asta, nu-ţi spun că la vamă iar, cu pile deosebite am putut trece cu toate ăstea, că n-aveam voie să luăm decât două sticle de coniac, nu ştiu ce, mâncare puţină. Şi nu ne-a mai controlat, am intrat aşa, cu ajutorul funcţiei şi… da.. Şi ne-am dus în Ungaria, nu ne-am oprit în Ungaria, am oprit în Cehoslovacia. Parcă acuma văd… la Banska Bystrica… şi ne-am oprit acolo la o parcare să ne culcăm şi am scos nişte coniac d-ăla şi, într-adevăr au venit nişte cehi şi am vândut şi acolo, pe coroane ceheşti…

Deci aţi vândut şi sutiene şi chiloţi şi tot.

Numai astea: sutiene şi chiloţi. Aaa nu, iartă-mă, cCombinezoane şi chiloţi, nu sutiene. Şi le-am vândut acolo, am vândut şi combinezoane şi chiloţi, că ne-am făcut bani să ne ducem să ne cumpărăm şi noi ceva. De unde n-aveam nimic… de la un magazin din Cehoslovacia, din Praga. De la Bystrica am trecut la Praga şi după am intrat în Polonia. Şi… o chestiune interesantă, pe când ne oprea poliţia că, na, ne mai oprea, mai greşeam şi noi că nu ştiam pe o stradă, am mai intrat pe sens interzis, îi spuneam în cea mai frumoasă limbă română, că în franceză nu ştiau ei (râde), ştiam eu, dar ei… în engleză nu ştiam eu, poate ştiau ei, în nemţeşte nu ştiam amândoi sau cehii ştiau nemţeşte, dar eu habar n-aveam. Şi le spuneam că şi eu sunt poliţist de la circulaţie şi ne înţelegeam şi ne lăsau. Şi ne-am dus la Praga să căutăm un magazin, un magazin mare, parcă acum ţin minte: Lebăda Albă, Bila Labut. Exact, uite că mi-aduc aminte…aoleuu, nici nu credeam că-mi aduc aminte. Şi ăsta era aşezat pe o stradă cu sens unic, şi nu ştiu cum mă tot învârteam şi mă tot duceam pe contrasens. Şi chiar în capătul străzii era un poliţist. Şi iar treceam mai departe şi nu intram că mi-era frică de poliţist, că altfel intram că magazinul era la vreo 15 de metri de intersecţie. Şi am trecut de vreo trei ori aşa, şi până la urmă ne-a oprit poliţistul că ce tot ne plimbăm pe acolo, că doar ne-a văzut că eram cu număr de Bucureşti. Şi i-am explicat eu în cea mai curată limbă cehă pe care n-o ştiam, i-am explicat că caut magazinul Bila Labut… aaaaa, Bila Labut (îl imită pe poliţist) şi mi-arată…şi zic „ştiu, ştiu, dar cum intru?” Pac, a făcut de două ori din mână, a oprit circulaţia şi m-a băgat la Bila Labut pe contrasens (râd). Deci asta e una din întâmplările noastre. În Polonia, la fel, am trecut pe la Zakopane şi… cred că trebuie să-ţi spun că am fost foarte impresionat, în primul rând, a fost printre primele mele treceri pe acolo, am fost impresionat de Cehoslovacia. Era o ţară foarte bine organizată, am observat, am făcut şi fotografii cu indicatoare şi drumuri, că asta era meseria mea, mă pasiona şi această meserie, că de asta am şi rămas atâţia ani. Dar când am trecut din Cehoslovacia în Polonia, cum e reclama cu lama Gillette, „am trecut de la civilizaţie la barbarie”. Un haos la fel ca la noi… Polonia, la pământ, la pământ… Ca să nu-ţi spun că singura chestiune care mi-a plăcut în Polonia, şi am admirat acest lucru… nu pe Hitler, ci autostrăzile poloneze făcute de Hitler, Extraordinar, şi chiar m-am întristat, dacă nu am zis mai rău că n-am avut norocul ca tovarăşului nostru Ceauşescu să-i placă şi lui să circule cu maşina, să vadă…că a fost prin atâtea ţări, şi a văzut atâtea autostrăzi şi circulaţie organizată şi tot, tot ce trebuie… Nu l-a pasionat maşina, l-a pasionat elicopterul, că poate că dacă îl pasiona maşina, aveam şi noi mai multe autostrăzi acuma, că am ajuns de ruşinea Europei cu, cu străzile noastre nenorocite şi cu drumurile…

*

Articol publicat în colaborare cu proiectul CooperativaG.

Cele mai citite

Firea anunță că PSD București îi susține candidatura la Primăria Capitalei

Gabriela Firea a anunţat că Biroul permanent al PSD Bucureşti a decis, prin vot în unanimitate, să susţină candidatura sa pentru Primăria Capitalei."Mulţumesc colegilor...

Le e teamă să nu fie implicați în război. Separatiștii din Transnistria nu mai cer Rusiei “unire”, ci doar protecție

Liderii separatiști de la Tiraspol au organizat, în ziua de 28 februarie, un congres al așa-zișilor deputați ai Transnistriei iar aceștia au cerut Rusiei...
00:00:46

Zelenski: Europa trebuie să se pregătească pentru „următorii pași” ai lui Putin

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a declarat miercuri (28 februarie) că toată lumea trebuie să se pregătească pentru „următorii pași” ai președintelui rus Vladimir Putin,...
Ultima oră
Pe aceeași temă