Publicăm cea de a doua parte a interviului realizat de Petruța Teampău cu Emilia Mihalcea, locuitoare de odinioară a Sulinei, interviu apărut anul trecut în volumul Sulina fabuloasă, la Editura Fundației pentru Studii Europene din Cluj. Prima parte a interviului o puteți citi AICI.
*
Emilia Mihalcea: M-am dus cu el la Vâlcov. Veneţia noastră! M-a luat cu el la o femeie care avea un băiat de 18-20 de ani, mai mult nu cred că avea. S-au retras ruşii şi au lăsat sifilis şi TBC. Băiatul avea TBC. Femeia, săracă lipită pământului, avea bărbatul pe front, nu ştiu, dar nu pot să uit ce curăţenie era. Perdele, colţare, şervete, toate apretate, şi n-avea, săraca, cu ce să-l plătească pe tata. Tata îi ducea de mâncare băiatului în fiecare zi, că noi aveam acasă numai sturioni, nisetru, păstrugă, icre negre, din cutiile alea galbene fără capac. Eu am mâncat peşte bun în viaţa mea, şi icre negre, şi-mi plac!
Ca s-o facă să se simtă bine, dădea cu undiţa în heleşteu (avea un heleşteu în curte şi prindea câte un peşte). Am mâncat la peşte la Vâlcov… Peste drum de casa noastră stătea un om care avea cherhana şi s-a împrietenit cu tata imediat. Treisprezece cherhanale erau în Vâlcov! Lipoveanul la care stăteam o plăcea pe mama, că era populară şi deschisă, aşa, şi când venea din baltă, cea mai mare scrumbie i-o aducea ei.
Pe tata îl mutase cu serviciul la Vâlcov, că avea specializare în boli contagioase. Şi am făcut clasa a patra acolo. Întâi ne-am refugiat la Dunavăţ, pe urmă la Calica, am trecut şi prin Mahmudia, în sfârşit, am ajuns la Tulcea. La Slava Rusă am mai stat, acolo s-a întors tata de pe front. Acolo aveam un unchi, era jandarmul localităţii, şeful de post. Pe urmă am ajuns la Tulcea, am mers la şcoală, acolo m-am măritat, am făcut copilul și pe urmă am venit la Bucureşti. Cât am suferit când am venit în Bucureşti! Altă lume! Mă duceam pe Lipscani, doar-doar oi vedea un concetăţean, să-mi spună: „Bună ziua, ce faci, Meli?”. Foarte mult am suferit, nu mi-a plăcut deloc, deloc, deloc. Stăteam la poartă, poate trece cineva care mă cunoaşte, pe care-l cunosc… Acolo ne cunoşteam toţi. Din păcate, în Sulina n-am apucat eu prea mult, eram prea mici… Şi n-o să mai apuc să mă duc niciodată.
La Sulina am mai fost o dată, eu cu sora mea. Am stat la familia Ilenei, am făcut vacanţa acolo. Aoleu, nu pot să-ţi spun ce dor mi-e! Mă anunţă Ileana când e vreo emisiune la televizor. Cu cât patos privesc cum arată Sulina, câte naţionalităţi sunt acolo! Eu am crezut aşa, vreo patru-cinci, dar de unde, că-s toate neamurile acolo!
Când mă gândesc la Sulina… n-apuc să mă gândesc, că simt! Simt ceva, se mişcă adrenalina, nu ştiu, simt cu adevărat! Şi visez, visez ceva părăsit, părăsit… care mai de care au fugit şi mă rog lui Dumnezeu tot timpul să nu aibă sfârşitul ăsta, să nu o-nghită apele, ape din toate părţile, o limbă de pământ. Sapi un pic şi bagi mortu-n apă. Nici nu ştiu pe cine am la cimitir: Poveros şi Iliadis. Astea-s familii din partea mamei şi a bunicii.
Poate Fănica o să-ţi spună ceva mai consistent. Şi ea a plecat odată cu noi, când avea opt ani jumate, dar ea s-a întors, a avut mai multe legături. Ce familie sunt, nişte frumoşi! Ai s-o vezi şi pe ea! Pe ea nu pot s-o uit când a venit odată la mine la servici, cu copilul în braţe, copil care are acum 60 de ani, cu o rochiţă de stofă bleu, cu două codiţe subţiri, aşa, vai ce frumoasă era! Bunica ei era bucătăreasă la spital, baba Gherghina. Fănica e fotografia lui baba Gherghina, frumoasă ca ea – era blândă, ajuta pe toată lumea, se ducea, punea ventuze… Atâta mai am şi eu, mi-am pierdut surorile, bolnave amândouă, dar le am pe Fănica şi pe Ileana, cu care vorbim în fiecare zi la telefon. Cu Fănica pot să vorbesc greceşte, că nu înţelege nimeni. Am aşa multe amintiri cu ele, vai!
Prietenia dintre mine şi Ileana este de când ne-am născut. Eu sunt mai mare decât ea cu câteva luni, vreo patru, cred, şi am crescut la un loc, ne păzeau să nu ne scoatem ochii în ţarc. Aveam pardesie la fel, din catifea, alte pardesie lucrate de bunica, care se numeau „jeanberboc”, aşa se numeau. N-ai auzit cuvântul ăsta, nu? Culoarea petrolului, lucrate cu croşeta, cu blăniţă de iepure… Am crescut împreună. Războiul ne-a… nenorocit. Ne-am refugiat împreună.
Pe vremea aceea erau prietenii frumoase de familie. Uite, între noi şi bunicii Aureliei a fost o prietenie foarte frumoasă. Duminicile le petreceam împreună. Sâmbăta veneau ei la noi să facă baie şi duminica mergeam noi la ei. Şi Crăciunul… Se îmbrăca tata în Moş Gerilă, Moş Crăciun, cum era atunci… Era ceva frumos, care acuma nu mai este. Acuma nu-şi dau seama ce înseamnă prietenie, nu-şi dau seama şi câtă nevoie au oamenii de prietenie, nu-şi dau seama! Au fost prietenii în Sulina şi prietenii respectabile, nu ştiu cum să-ţi spun, nu se ştergeau pe picioare cu chestia asta. Frumoase obiceiuri! În seara de Crăciun se împărţea „poligozumi” – cuvânt grecesc – un fel de colivă, cu fructe uscate, cu stafide, cu smochine, cu nucă, dulce, bună-bună, aromată. Venea, deschidea uşa şi ţi-o punea acolo şi pleca. Aşa frumos, ştii! Sau „scutecele Domnului”, n-ai mâncat, nu? Nişte turtiţe, mai subţiri nu se poate, coală de hârtie! Le puneai în tavă, le puneai în sirop aromat şi le puneai în nucă dată prin maşină. Alt rând de turtiţe, până se făcea atâta. Vai, dar ce bun era! Şi sărbătorile erau sărbători.
Bunica croşeta mult, îmi pare rău că n-am nimic de la ea: pe pat erau cuverturi croşetate de bunica; la geam erau perdele croşetate de bunica – o frumuseţe! La orice dulap, dacă avea sticlă, era o perdeluţă croşetată de ea. Mama lucra o pânză albă-albă, lucrată cu o aţă albă şi pe urmă decupat. Ceva, nu pot să-ţi spun!
Biata mama, prin câte a trecut! A făcut şi diabet. Păi nu mă mir! Să pierzi în timpul războiului trei fetiţe, când nemţii se retrag şi sunt violenţi, săracii… Cum am reuşit să ne pierdem? Am plecat de la Giurgiuleşti, aveam trei cai, căruţă și ne-au spus ca în patru ore să dispărem. Şi, ca toate femeile, mama a pus pături şi perne şi… Mama şi bunica în căruţă, tata pe lângă căruţă. Căruţa primăriei a pierdut un cal noaptea, iar noi aveam un cal la spate, de rezervă. Şi atunci tata imediat le-a dat calul nostru şi să ne ia şi pe noi două, că nu puteau să tragă numai doi cai atâta greutate. Virginia lucra la primărie şi era în şareta primăriei, cu notarul, şi noi în căruţă, cu secretarul.
Şi mergeam pe şosea, noi într-o parte, nemţii se retrăgau în altă parte, nu era nimic de făcut. Şi tata a spus: „La primul sat pe dreapta, ieşim din nenorocirea asta!”. Ei au oprit la primul sat pe dreapta şi noi la primul sat pe stânga. Să fi văzut ce era acolo! „N-aţi văzut o căruţă cu bătrâni, n-aţi văzut nu ştiu ce?…”. Aşa ne-am întâlnit cu Virginia, ea căuta şi noi căutam. Şi nu pot să uit asta, n-am zis altceva, nici ea, nici noi, decât atât: „Mama! Unde-i mama?” Ne-am dat jos într-o comună, stăteau refugiaţii ca cerşetorii: „N-aţi văzut o căruţă, n-aţi văzut pe cutare…?” Şi am rămas noi trei, noi trei cu secretarul, cu calul nostru la căruţă, pe care nu l-am mai văzut, cu notarul, olteni, nu ştiu ce erau.
Ne-am dus acolo, era duminică. Plecaseră premilitarii, i-au luat nemţii carne de tun. Şi toată lumea era pe uliţă. Ne-a dat jos acolo şi au zis ţăranii că Dumnezeu ne-a trimis pe noi, să scape premilitarii, să fugă, să trăiască. Şi noi acolo, mai eram şi mari doamne: „Vrem ceva de mâncare, că plătim!”. Da, cu păduchii, că altceva n-aveam. Şi Fănica a pus mâna pe Virginia şi nu i-a mai dat drumul, toţi trăgeau de noi, dar noi mergeam după oaia mare. Ăia s-au dus în pizda mă-sii, leprele astea, cu calul nostru cu tot, ne-au lăsat acolo, şi Fănica a încălzit acolo o oală cu apă, ne-a spălat, aveam păduchi, aveam pe noi un paltonaş, dar de la înhămatul cailor aveam rochiile rupte. Nu puteam să-i înhămăm, că eram mici, decât că ne duceam la spatele lor şi-i înhămam, şi pe urmă săream.
A tăiat imediat o găină, a făcut de mâncare, a pus brânză și mămăligă pe masă. A doua zi a venit preotul, tânăr, cu copii şi el, şi a dus-o pe sora mea la primărie. Primarul era pe front, primăriţa singură, a dus-o la primărie, a instalat-o, imediat ne-a dat o căruţă cu alimente. Şi lui sora mea îi dădea salariu. Eu am ajuns traducătoare la spital şi am primit de la ruşi coşul ăla cu ficat şi capete de porc. S-a umplut casa de mâncare. Şi ne-am împrietenit cu fata dascălului, frumuşică-foc. Au dat la ziar. Noi eram la Slobozia. S-au dus la Ţăndărei, la oraş, şi au dat la ziar: „Suntem Slobozia, aduceţi haine!”. Că în halul ăla nu puteam să ne mişcăm. Şi aici în Bucureşti, rudele lui mama au dat şi ei la ziar: „Sunt Ion Mihalcea şi îmi caut fiicele mele!” – şi în loc să zică Virginia, Maria, Emilia, a zis Emilia, Virginia, Maria, că eu eram buricul Pământului. Şi fiica gazdei a citit anunţul, şi a venit noaptea la noi, că ne era frică de paraşutişti, legată-n cap cu broboada aşa. Noi stăteam într-o cameră cu grâu şi cu butoaie, închisă. Ne feream de ruşi, nu intra nimeni acolo, era cu păianjeni la uşă. A venit şi ne-a adus articolul din ziar, sâmbătă seara. Nimic, să mergem la Ţăndărei acuma! Nu ne-a lăsat nea Costache. A zis: „Fetelor, mâine plătim dublu, că-i duminică. Aşteptaţi o zi, mergem luni.”. Noi ţineam post negru, ca să ne găsim părinţii. A venit tata după, trenurile erau dirijate de ruşi, nu-ţi spun cum ne-a scos tata de acolo! Un rus se ţinea după Virginia şi tata ce putea să facă? Ne-a spus: „Când coborâm din tren, Virginia coboară prima, să n-o tragă rusul!”. Am coborât din tren şi nu ne-am mai suit în niciun tren. Am mers pe jos prin Bărăganul ăsta nenorocit pe unde nici n-aş putea să-ţi spun. Aveam răni la picioare, aruncam sandalele şi iar le luam, nu mai puteam! În fine, am ajuns. Mama şi bunica frecau la oale, jos. Am intrat în spatele casei, tata n-a putut să asiste. Noi, copii proşti, ne-am dus grămadă la mama: „Mamă, mamă!”. N-am mâncat, nu ne-am spălat, eram atât de obosite! Pe salteaua aia din căruţă ne-am suit toate trei şi am adormit. Tot satul a venit! Nu erau românii ca acuma! Tot satul a venit să ne vadă, nu ne-au trezit, au făcut linişte. Mama a făcut diabet atunci. Chiar că poţi să scrii o carte cu viaţa asta, care ne-a oferit şi bune, şi rele.
Ce se mânca la noi, pot să-ţi spun. Nu se ducea mama, nu trecea ea Dunărea la măcelar, măcelarul ştia: „Pentru doamna Mihalcea, rasol de vită.”. Nouă nu ne lipsea de pe masă, în fiecare zi, rasolul. Ciorbă de porc? N-am auzit, nu exista aşa ceva. Rasol nemţesc în castron. Și acum îmi amintesc castronul cu rasol, cartofi, morcovi… Nu se putea altfel, după aia urma felul doi. Tăiţei de casă mâncam, paste făinoase eu n-am cunoscut. După aia urma felul doi, de toate, în special peşte. Am mâncat şi vânat. Mult vânat am avut în casă, dar cel mai mult a dominat peştele. Dacă la vârsta mea încă sunt nebună după peşte! Şi dulciuri, neauzite! Pastaflora. Coca, compoziţia, şi nişte bare subţiri, asta era „pastaflora”. Compoziţia ţi se topea în gură, era ceva aluat de casă. „Cuib de rândunele”. „Corăbioare”. Şi astea, muşcai şi ţi se topeau în gură. „Melcuşori”: o cocă întinsă albă şi una maro, le rulai şi pe urmă tăiai câte o felie, aşa. De Sfântul Vasile, de Anul Nou, se făcea „Turta Sântului Vasile”, cu un ban în ea. Şi tăia felii: casa, tata, mama, bunica… La cine cădea banul, avea un an bun. Halva turcească. Se face foarte uşor: făina prăjită în ulei, cred, până se face maronie, şi un sirop de lămâie. Şi amesteci cu făina aia prăjită şi le faci cu lingura aşa, şi le pudrezi. „Halato budiko”, vine de la „lapte” în limba greacă. Făcute la cuptor, cu griş, cu lapte, cu ouă, cu nu ştiu ce, însiropate. Mai era una care-mi plăcea mie foarte mult, „urechile popii”. Cocă de colţunaş, cum facem noi, tăiate pătrate şi pusă acolo compoziţie de nucă şi închise cu ruleta, triunghiuri, ca la colţunaşi, şi alături fierbe oliţa cu sirop, dar sirop, nu apă chioară. Le scoţi de acolo cu spumiera şi le dai drumul în sirop. Le scoţi din sirop şi le pui pe o farfurie unde ai dat nuca la maşină. Le pudrezi. Le dai la o parte. Ele având siropul acela fierbinte se caramelizează cu nuca asta. Buuunee! Astea-s prăjiturile de la mama. Dar ce de prăjituri făcea, Doamne! Şi era şi tanti Popi: baclava, sarailii… Acasă făceam baclava. Chiar că mi-e dor de Sulina! Dar să nu spun nimic, să fiu lăsată-n pace, să umblu pe drumurile pe care am fost…
