Când citeam pe nerăsuflate cartea lui Vintilă Corbul “Căderea Constantinopolului,” nu visam ca la maturitate să am un bizantolog, protector cultural. L-am provocat în multe dispute istorice. Aprecia spiritul meu critic, fără a recunoaște supliciul. Aveam mereu un acord în dezacord. Monopolizam dialogul în serile în care eram amândoi invitați. Îmi spunea: „Iubitul meu frate.”
Audiența nu era enervată. Rar mi se reproșa că îl contrazic pe marele academician.
Iuțeala minții și pedagogia uitării irelevanțelor mă fascinau la Răzvan Theodorescu, dar nu-i mărturiseam.
Îl amăream, când eram singuri, cu apartenența la fesenism și apropierea prea contagioasă de Ion Iliescu.Cum a putut el, urmaș al burgheziei sofisticate, cosmopolite, pro-occidentale, cu mentalități liberale, să fie de stânga? S-a justificat prin ajutorul acordat de fostul lider al tineretului comunist, pe vremea când a fost dat afară din universitate, pe motiv că “n-avea origini sănătoase.” Și mi se mai lăuda că tatăl a fost membru al PNȚ, în perioada interbelică.
În deceniile roșii, Ion Iliescu i-a întins o mână. După revoluție, i-a dat-o înapoi
A fost exmatriculat din facultate, în anii stalinismului devastator, fiindcă s-a solidarizat cu profesorul Dionisie Pippidi. Gestul său de curaj a fost apreciat de Ion Iliescu, la acea vreme șef la Uniunea Tineretului Comunist. Era muncitor pe șantier, când nomeclaturistul, cu studii la Moscova, l-a descoperit. De acolo, tovarășul de la CC al UTC l-a readus la școală, apoi s-a ocupat să-i găsească o catedră.
Profesorul Theodorescu a traversat cu onorabilitate epoca lui Ceaușescu, chiar dacă s-a împărtășit securității. S-a opus, ca si Dinu C. Giurescu, diavolescului program de distrugere a monumentelor istorice.
După evenimentele din Decembrie 1989, a ajuns director al TVR. I s-au reproșat ceața din timpul rebeliunii din 13-15 iunie și ponegrirea regelui Mihai. Ulterior, s-a mărturisit. A trecut la acțiunea de recuperare. L-a convins pe Ion Iliescu de importanța colaborării cu Majestatea Sa și rechemarea Familiei Regale în România!
Pierderea fiului de doar 43 de ani, ucis de o viperă, l-a întristat profund. Durerea și suferința a camuflat-o în lucru asiduu în Biblioteca Academiei Române. Era cunoscut ca “elevul” din ultima bancă.
Spiritualitatea debordantă, atitudinea flamboaiantă, umorul calificat, jemamfismul inspirațional, stilul degajat al abordărilor trăirilor lumești fascinau auditoriul. Recunosc, acum, nu am exersat exercițiile de admirație și nici nu mi-am contorsionat mirările, asemenea multora care nu descifrau personajul. Mi se părea interesant personajul. Un intelectual comestibil.
Un balcanic cu ștaif
Enervat că l-a catalogat pe Neagu Djuvara “venerabil istoric amator,” după apariția ipotezei că ne tragem din cumani, mi-am dat seama că uneori șleampătul pantofilor urca, în gât, în loc de cravată. Nu-l citise. Dar îl tachinase public. O purtare tipic balcanică. Izotopul bizantin îl copleșea.
A fost un intelectual nu doar prozodiac, în sensul că era în stare să electrizeze audiența, fără a fi conectat la vreun fir ascuns al cunoașterii. Avea un har de la Dumnezeu de-a se juca de-a elocința.
Cărțile sale n-au fost puricate de elita cool a postadevărului, norocul lui! Altfel, cum ar fi rămas nejudecat, în lumea paiațelor, în chip de magistrați, afrontul adus occidentului?
„Aristotel pentru Occident și Platon pentru Orient fuseseră cei doi balcanici păgâni care au întemeiat astfel Europa, așa cum durează ea și astăzi,” avea să scrie în cartea Picătura de istorie.
Teza istoriei la timpul prezent
Ascultătorii descopereau mereu la el unghiuri noi de înțelegere a istoriei. Cine a mai istorisit publicului românesc că unul dintre primii mitropoliți ai Kievului a fost un român? Câți știu că Petru Movilă, din os domnesc moldovean, a pecetluit orientarea occidentală a elitelor kievene, încă de la 1633? “El a dezvoltat o ortodoxie de formă latină, pro – occidentală, nutrită de catolicismul Poloniei vecine. Dintre discipolii lui Petru Movilă, unii au devenit cunoscuți reformatori, iarăși pro – occidentali ai lui Petru cel Mare, precum Ștefan Iavorski și Teofan Procopovici,” avea să spună la Alephnews.ro.
Cărțile sale n-au fost relevate publicului obișnuit, pentru că n-avea liota de prosternați a altora. Nu și-a clădit un cult. Vreo camarilă, asemenea culturnicilor democrați de conivență, altfel niște sartrapi editoriali.
Deși purta aură, nu căuta să-și facă discipoli. Doar studenții săi de la Arte îi pot mărturisi și explica extravaganța de a fi un om de stânga la veston și unul de dreapta, în detenta intelectuală.
Interpreta trecutul în cheia prezentului. Proiecta limpede viitorul, dar prea puțini au fost în stare să-l asculte.
O ultimă precizare. Împărțirea conjuncturală în Intelectuali de stânga, intelectuali de dreapta e o prostie. În fața lui Dumnezeu, toți suntem egali. Iar din omul înzestrat cu ființă rămâne creația. Operele sale de abia acum devin importante.
A fost un istoric creștin. Dumnezeu să-i ierte rătăcirile și să-i primească sufletul în Rai!
P.S. M-am bucurat de prietenia sa. Mulțumesc mentorilor mei, care m-au învățat din pruncie că în viață de prea multe ori adversarii îți devin prieteni.
Întrebându-l odată pe Corneliu Coposu, când îți poți da seama că ai reușit în viață, mi-a spus: „când cei mai mari adversari te vor aprecia.”
VOCILE LUMII
General Bartolomeu Săvoiu
„Acolo Sus, alături de Marele Arhitect al Universului – Dumnezeu, Prea Iubite
Suveran Mare Comandor Răzvan Theodorescu, sufletul tău să se odihnească în
pace şi să vegheze asupra familiei tale şi a poporului român!” – a scris generalul Bartolomeu Săvoiu, Suveran Mare Comandor, Mare Maestru al Marii Loji Naţionale Române 1880 (M.L.N.R. 1880), citat de Corectnews.ro
