Marea Unire a fost pusă la cale de Regele Ferdinand I, încă din 1916, când președintele Consiliului de Miniștri, Ion I.C. Brătianu, a semnat Tratatul de alianță a României cu Antanta, un acord internațional secret, în plină desfășurare a primului război mondial. Situația frontului era incertă. Obiectivul principal al acestuia era ieșirea Regatului Român din neutralitate și intrarea armatei sale în război, dar cu o clauză foarte clar explicată și precizată: recunoașterea anexării tuturor teritoriilor locuite de români din Imperiul Austro-ungar, inclusiv Banatul, după Conferința de Pace.
Acordul a fost semnat la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu. de către Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei la București.
Take Ionescu petrecea cu Baronul Eduard Rotschild
După încheierea războiului, Imperiul Austro-ungar s-a destrămat. Conferința de Pace de la Paris a început la 19 ianuarie 1919 cu participarea a 27 de state. Take Ionescu plecase mai devreme în Occident și negociase cu Nikola Pašić, primul ministru al noului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, împărțirea Banatului în două. Înfuriat, Ion I,C. Brătianu l-a convocat la București pe Take Ionescu. Acesta a preferat să se ducă într-un concediu cu Baronul Eduard de Rothschild, un internationalist pur sânge. Liderul Partidului Conservator era dedulcit la banii rușilor. Era bănuit că a arvunit și Banatul. Ca urmare, a fost exclus de pe lista oficială a delegației române pentru Paris.
Ionel Brătianu și-a slujit țara
Ionel Brătianu, așa cum i se spunea la acea vreme, s-a urcat în tren și a plecat la reuniunea de la Versailles. Pe drum, a oprit la Belgrad pentru o discuție cu Alexandru, regele proaspătului regat. A pledat pentru drepturilor Regatului Român asupra întregului Banat. Monarhul a spus că nu recunoaște prevederile Acordului secret, pentru că Serbia nu a făcut parte din negocieri. La Paris, Brătianu și-a susținut, cu înverșunare, tema de acord.
Aliații au desemnat o comisie de armistițiu. Banatul era ocupat de trupele sârbești, pentru a pune, cum se zice azi, presiune pe adversar. În Acordul de la București se stipulase foarte clar că statul român nu va organiza baze militare în apropierea Belgradului. Delegația sârbă se temea că frontiera va fi prea aproape de Belgrad. Ionel Brătianu pleda pentru ca Dunărea să fie granița.
Liderii marilor puteri ale lumii erau pe din afară cu drepturile la autodeterminare ale popoarelor din fostul Imperiu Austro-Ungar. Căutarea acordului dintre noile state se baza pe Doctrina Woodrow Wilson: un popor – o țară, astfel încât pledanții au venit cu hărți, rapoarte și statistici. Primul ministru britanic George Loyd, enervat de insistența delegației române, pentru recunoașterea Marii Unirii, ar fi întrebat nervos: “unde e Transilvania asta?”
citește și: Dialogul româno-maghiar trebuie să continue
Tot fără acordul guvernului, Take Ionescu a mai negociat cu viitorii lideri ai Greciei, Poloniei, Cehiei, Serbiei crearea unei confederații – tampon față de Rusia.
Franța ne-a fost alături din interese strategice și geopolitice
Clemeanceau dorea să aibă o putere sporită în Principatele Unite, pentru a contrabalansa o eventuală revenire a germanofililor. Însă, nu avea o percepție clară asupra dezastrului bolșevic, dar ținea la distanță noua puterea instalată la Kremlin. Ungaria avea primul guvern comunist. Se temea de forța de expansiune și dorea o Moscovă cât mai îndepărtată, geografic, dar nu politic.
Comisia de armistițiu nu i-a dat lui Brătianu câștig de cauză. Mai mult, marile puteri nu doreau să recunoască Marea Unire de la Alba Iulia. Situația putea deveni tragică. Marele patriot s-a întors la București, rănit, dar nu înfrânt. Astfel, trimisul extraordinar și ministrul plenipotențiar al Franței, contele de Saint Aulaire, după ce s-a consultat cu Ion I.C. Brătianu, a sfătuit-o pe Regina Maria să facă un turneu la Paris și la Londra pentru a obține recunoașterea Marii Uniri.
Mare iubitoare de călătorii, dar și diplomat de vocație, Regina și-a pregătit trenul regal. În secret, a coordonat o campanie de imagine externă, neobișnuită pentru acele vremi. Abilă, a invitat încă din Elveția câțiva ziariști celebri din Franța, în vagonul ei.
Când a ajuns la Paris, gara era plină de admiratori și de presă. S-a cazat la Hotel Ritz și i-ar fi trimis, spune legenda, lui George Clemenceau, primul ministru al Franței, un bilețel. “De când o Regină trebuie să invite un prim ministru la masă?” Scurt şi la obiect. În două ore, taciturnul premier al Franţei era deja la masă cu Suverana României. Până la sosirea Majestății Sale, bătrânul leu nu dorea să recunoască pretenţiile teritoriale ale României. I-a spus Suveranei că şi celelalte ţări au dreptul să-şi ia partea leului. La care Regina Maria a replicat tăios: “Păi, de aia am venit la tigru, verişorul leului”. Atmosfera s-a destins imediat. A doua zi a obținut reconoaşterea de către reprezentanții Franței a frontierelor româneşti (cele mai întinse din istorie n.a.).
Vărul ei George a înduplecat primul ministru britanic
A călătorit în Anglia la vărul George al VI-lea. Câștigarea acordului lui G. Lloyd era doar o formalitate. A revenit la Paris. Ținta finală era Woodrow Wilson. Intenționat, a întârziat la întâlnirea cu președintele SUA. Pentru a-l provoca, ar fi sosit cu o mantie purpurie, extrem de decoltată. A doua întâlnire cu liderul american n-a mai fost posibilă. Șeful Administrației de peste Ocean a suferit o serie de atacuri cerebrale. Regina Maria s-a orientat spre Căpitanul Hook, șeful de cabinet. L-a zăpăcit de cap cu șarmul ei, și l-a făcut să-și exercite influența asupra negociatorilor americani. Astfel, după doar două săptămâni, Regina Maria obținuse aproape totul. Mai puțin Banatul de vest.
Nici Regina Maria, nici marele patriot Ionel Brătianu n-au în Timișoara un așa mare bulevard ca Take Ionescu. Istoria se e uneori crâncen de nedreaptă.
Vocile lumii
Contele de Saint-Aulaire
Ambasadorul Franței la București, în 1919
Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire (1866-1954), a fost un aristocrat francez, cunoscut ca diplomat, istoric și biograf. A fost educat de către iezuiți la Bordeaux înainte de a studia la Institutul de studii politice de la Paris. A intrat în Ministerul francez al Afacerilor Externe, îndeplinind misiuni diplomatice ca atașat în Chile, apoi funcționar guvernamental. Quai d’Orsay l-a trimis în 1916 ca ambasador în România. A participat la negocierile privind Tratatul de la București (1916) și a solicitat ajutor militar pentru Regatul român. Datorită lui a existat Misiunea Berthelot.
După Primul Război Mondial, a servit, pentru scurt timp, ca ambasador al Franței la Madrid și din funcția de ambasador în Marea Britanie, pe care a îndeplinit-o, până în 1924.
„Regina Maria e mai mult decât o femeie, mai mult decât o regină. De-a dreptul, un simbol. Mai mult decât un simbol – un mit.” Așa avea să o caracterizeze Contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței la București, pe artizanul făuririi României Mari, acesta fiind demult căzut în admirație față de Suverană.
