Cei acuzați, indiferent dacă doar pe povești manipulatorii, că scot România din UE – respectiv PSD-ul și partenerul său de guvernare ALDE – au fost spulberați și trimiși la un sfert din opțiunile de vot. Cei care, dimpotrivă, au acuzat PSD-ul de „antieuropenism“, dându-se „europeni“ nevoie mare din convingere sau mai probabil la comenzi externe – respectiv președintele Iohannis, PNL, USR-PLUS, dar și minusculele și la limită partide ale lui Ponta și Băsescu – au preluat practic copleșitoarele trei pătrimi din configurația politică. N-a contat nici că de fapt PSD n-a pus vreun moment în discuție apartenența României la UE sau măcar rânduielile care au făcut din aceasta o colonie în cadrul sistemului centru-periferie pe care-l constituie UE, nici că, prin îndepărtare de la proiectele inițiale, UE s-a transformat într-o structură colonială, nici că aceasta a luat tot României (și economia națională, și decizia națională, și identitatea națională), nici că PSD a încercat să mărească salariile și pensiile oamenilor, cele mai mici din UE, pentru a le da un standard mai bun tocmai în UE! N-a contat decât diversiunea inoculată de o propagandă extrem de eficientă că PSD este „antieuropean“, antijustiție, „ciuma roșie“ și alte asemenea! Iubirea de UE mai mare decât propriile salarii este o ciudățenie halucinantă. Părerea românilor despre UE este dată de suprapunerea acesteia, în mintea lor, cu ieșirea lor în lumea largă, la muncă, în călătorii, cu alte cuvinte în supraviețuire și în petrecerea timpului liber. Că UE a ajuns un bastion colonial, că are „două viteze“ (una a stăpânilor și alta a salahorilor), că UE a luat țării lor tot la dispoziția altor popoare (resurse ale subsolului, industrii, bănci, păduri, pământuri) pur și simplu nu contează! Deocamdată, este important doar că UE înseamnă că pot părăsi România, unde nu mai au niciun rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun.
Iubirea de UE mai mare decât soarta propriilor salarii s-a manifestat impresionant într-un moment în care România era deja „cea mai colonie dintre toate coloniile“ din Est ale Vestului european. Transformare petrecută în vremea guvernărilor unora dintre „proeuropenii“ vocali actuali, dar, în cea mai mare parte, în vremea „antieruropeanului“ PSD, zis „ciuma roșie“! Și fapt remarcabil din punct de vedere istoric, intervenită într-un răstimp superscurt de numai 15 ani și, de subliniat, fără ocupație militară. Presiunile externe inimaginabile, îndeosebi prin FMI, Banca Mondială și guvernele occidentale pentru privatizări în cascadă, inclusiv nenecesare, și liberalizări fără temeiuri și condiții economice, precum și condiționările impuse pentru apartenența la NATO și UE (cedarea resurselor subsolului și utilităților publice, lichidarea sistemului bancar autohton, dezmembrarea sistemelor integrate de energie electrică și căi ferate etc.) au constituit piesele centrale ale colonializării rapide și totale. Dar, neîndoios, fără concursul trădător al clasei politice românești – probabil cel mai mare din istorie și cel mai substanțial din tot Centrul și Estul Europei – România nu devenea „cea mai colonie dintre toate coloniile est-europene“ practic doar într-un deceniu și jumătate. Marilor preluări externe efectuate sub guvernele pedeseriste/pesediste li s-au adăugat măsurile, dictate extern, luate de regimul Băsescu în perioada crizei de după 2008, care au imprimat o accelerație fără egal procesului. Practic, „antieuropeni“ n-au prea existat, iar „proeuropenii“ s-au călcat unii pe alții pe picioare de îmbulzeală ce era.
Un context nou se poate spune că a apărut în Europa Centrală și de Est, dar și pe plan european și internațional, din a doua jumătate a deceniului al doilea al anilor 2000. Mai multe țări central și est-europene au inaugurat măsuri și procese prin care să se opună colonializării, s-o blocheze și, pe cât posibil, să obțină recuperări. Au fost oprite practic, dacă nu chiar și oficial, privatizările, au fost stopate preluările străine de active strategice și au fost interzise pur și simplu în sectoare monopoliste cum ar fi utilitățile publice, au fost folosite orice oportunități de reluare a controlului asupra unor active din domeniile exploatării resurselor și distribuțiilor de energie. Viza tuturor acestora precum și a multor altor măsuri este întărirea statului, singurul care se poate lupta cu transnaționalele, precum și, pe cât posibil, sprijinirea capitalului autohton. Foarte important, încă din perioada crizei de după 2008, au fost utilizate ezitările corifeilor de pe la Washington sau de pe la Bruxelles, precum și controversele dintre aceștia pentru a înscrie măcar câte un punct în promovarea unui interes propriu. O singură excepție există: România! Și iarăși în România n-au existat „antieuropeni“! Ci, din păcate doar „proeuropeni“ care au pus România pe tavă, la dispoziția UE! De acum, din a doua etapă a colonialismului vest-european în Centrul și Estul Europei, România se poate spune că face figură unică de atâta „europenism“ generalizat. Și, în această privință, concursul trădător al clasei politice românești este total! Și special, prin unicitatea sa! Iată prin ce se distinge:
– Întreaga clasă politică românească, indiferent de ce parte a baricadei se află, este unită în cuget și simțiri în a nici nu recunoaște cumva statutul de colonie al României, darămite de a pune în discuție acest statut. În asemenea condiții, chiar dacă se vizează – deși nu prea se vizează! – a se corecta vreun efect al rânduielilor coloniale actuale din România, orice efort este inutil, întrucât fără atacarea cauzelor totul este degeaba.
– Nu cumva întărirea, ci, dimpotrivă, distrugerea statului este în continuare urmărită (nici practic și, ce să mai vorbim, oficial, privatizările n-au fost stopate; în mod elucubrant, singura strategie existentă prin ministere și întreprinderi de stat este privatizarea; pentru întreprinderile de stat nu există nici măcar legi care să le permită preluări de pe piață în vederea extinderii activității în țară sau în străinătate).
– În mod incalificabil, privatizarea continuă, dar nu pe banii privaților, ci pe banii contribuabililor (cum se întâmplă în sistemul de sănătate, unde banii culeși de stat din contribuțiile pentru sănătate finanțează dezvoltarea structurilor private).
– În mod aproape halucinant, nu se instituie reglementări pentru protejarea domeniilor și sectoarelor strategice, atâtea câte au mai rămas (resurse ale subsolului on-shore și off-shore, hidrocentrale, păduri, pământuri agricole), evident pentru a le lăsa cel puțin potențial la dispoziția capitalului străin.
– Vulnerabilizarea până la pericol de dispariție a ultimelor active importante ale statului român prin aruncarea lor pe piață, fără vreo protecție, sub forma unui fond zis suveran de dezvoltare și investiții, care, în bătaia fluxurilor internaționale de capitaluri, poate ajunge, în numai câțiva ani, la străini, urmând a avea soarta Fondului Proprietatea, cea mai mare rușine a capitalismului românesc și, prin implicarea străină, a capitalismului internațional contemporan.
– Aservirea către capitalul străin îmbracă forme dramatice: mascarada impozitării profitului, ce permite capitalului străin să externalizeze fără fiscalizare 85-90% din profiturile efectiv realizate; politica de cadouri peste cadouri oferite capitalului străin, prin așa-numita „relaxare fiscală“.
– Aducerea costului statal pentru capitalul străin care acționează pe teritoriul țării la nivel de… paradis fiscal.
– Premiera istorică europeană a deresponsabilizării sociale totale a capitalului prin așezarea contribuțiilor sociale pentru pensii și sănătate integral în cârca angajatului.
– Oprimarea capitalului autohton; ANAF face pe leul doar cu firmele românești, fără nici măcar a călca pragul celor străine, iar DNA nu descoperă decât hoți și corupți români, străinii fiind bibelou de porțelan de neatins; așa-numita sprijinire a IMM-urilor românești este o minciună sfruntată.
– Prezentarea celei mai mari tragedii a poporului român – bejenia a 4-5 milioane de oameni în vârstă de maximă potență de muncă – precum o investiție!
– Siluirea fiscalității, care cere de la fiscalitate ceea ce aceasta nu poate da și care, prin așa-numita „relaxare fiscală“, aduce statul român în fundul gol, în incapacitate de a mai face ceva, oricum nu investiții, în condițiile în care nu are baza minimă constituită nici în infrastructură, nici în ocrotirea sănătății și educație.
Subliniem, încă o dată, toate acestea pe vremea „antieuropeanului“ PSD, zis și „ciuma roșie“! Vă dați seama ce va urma pe vremea „proeuropenilor“ Iohannis, PNL, USR-PLUS (Cioloș), ProRomânia (Ponta), PMP (Băsescu)?!
