Nu s-a întâmplat nimic rău. Primirea triumfală a exclus incidentele. La marea emoţie din ‘92, adevărată euforie populară, Regele a rostit: “Christos a înviat!“ şi, într-un glas, din piepturile unui milion de români s-a auzit: „Adevărat a înviat!“. Era legătura dintre Rege şi Credinţă, între Rege şi Patrie. Se părea că Învierea a renăscut simpatia pentru Regalitate.
La a doua slujbă a Învierii, de la Biserica Sf. Gheorghe, au fost de faţă şi „republicani“, gata de o contramanifestaţie împotriva „cetăţeanului Mihai“. Emoţia care s-a creat acolo i-a făcut să dea înapoi, aproape contopindu-se cu mulţimea regăsită.
Se aflau faţă în faţă cu un Rege îndelung exilat, năpăstuit, părăsit. Mulţimea, cândva îndoctrinată împotriva magiei monarhiste, se întâlnea cu singurul conducător legitim, natural. Asemenea mulţimi, răpite de iubire, salvau onoarea României, profanată de mineriade. În asemenea situaţii Bucureştiul a părut o capitală europeană.
O altă emoţie colectivă s-a produs la apariţia micului prinţ, iar acum se manifesta la apariţia tânărului prinţ. Vă mărturisesc, stimaţi cititori, că la istorica vizită din 1992 n-a existat nicio regie legată de micul prinţ.
Regele era cazat la „Continental“, hotel ales cât mai aproape de Piaţa Palatului, unde urma să se adreseze mulţimii de pe platforma unui amărât de camion al „României libere“. Cei trei agenţi de pază ai regelui s-au cam speriat de milionul de oameni care îl aşteptau, că ar fi riscant să parcurgă 200 de metri pe un culoar uman până la camionul pe care se afla o instalaţie de sonorizare. Mai bine ar fi să se adreseze de la un balcon al hotelului.
Regele şi cele câteva persoane care-l însoţeau erau cazate în camere obişnuite. Conducerea hotelului a consimţit să „confişte“ singură cameră cu balcon, închiriată de un cetăţean străin. Micul prinţ se juca pe holuri şi s-a amuzat de pregătirile care se făceau (cu o sonorizare care n-a prea mers, părintele Justin Marchiș fiind nevoit în final să ţină în faţa regelui o portavoce).
Micuţul Nicolae, plictisit să se joace pe coridoare, s-a strecurat printre adulţi (care umpluseră camera străinului) şi a ajuns până la balustrada balconului, lângă bunicul său. Văzându-l cum se chinuie să se ridice pe vârfurile picioarelor, cineva din balcon a avut ideea să-l ia în braţe. A fost o surpriză care s-a transformat într-o altă mare emoţie. Bucureştenii au văzut în nepot o prelungire a mai binelui monarhist.
Filmul lui Ilieşiu a mai lansat o emoţie: la plecarea regelui, micul prinţ s-a ascuns după fusta mamei şi a plâns când s-a despărţit de bunic. Auzise şi el strigătul milionului de români: „Majestate, nu pleca!“.
În mai toate intervenţiile sale publice, Majestatea Sa şi-a exprimat sentimentul iubirii. „Cu toate că am fost departe de voi mai bine de 45 de ani, n-am uitat niciodată să vă iubesc“. Răspunsul: „Te iubim!“. Interesant acest dialog liniştitor „Vă iubesc – Vă iubim“. Aţi auzit aceste cuvinte la vreun miting, în 28 de ani?
A fost nevoie ca Regele să‑şi găsească liniştea eternă, să se poată instala şi la noi autoritatea iubirii? Iubit şi iubind, poporul poate deveni cu adevărat autoritatea supremă, suverană. Regele n-a cerşit niciodată simpatie celor pe care i-a întâlnit.
Şi totuşi, s-a schimbat ceva. La vizita pascală, la sosire, la Suceava, se aflau o sută de oameni, dintre care jumătate cred că erau angajaţi ai aeroportului. „Actualităţile“ au reflectat sosirea regelui într-un minut şi jumătate. La prima slujbă de la Putna, unde regele a îngenuncheat la mormântul lui Ştefan Cel Mare, au fost 300 de oameni, iar la „Actualităţi“, nimic. La Înviere, o surpriză spontană: 7.000 de oameni, deşi pe ruta Suceava-Putna fuseseră intenţionat anulate câteva trenuri. La „Actualităţi“, un progres: două minute. După emoţia creată de milionul de oameni din Piaţa Palatului, evenimentul n-a mai putut fi minimalizat.
Câtă schimbare după 26 de ani: printre lacrimi şi aplauze, toate mijloacele mass-media au reflectat evenimentul ore în şir, nu numai pentru cei care se recunosc în persoana celui care, umilit, trădat de mulţi, a rămas credincios ţării, nouă. Am remarcat şi din reacţiile oamenilor, dar şi din cele ale reporterilor, crainicilor, o comunitate de iubire, de simpatie. Afinitatea este legată îndeobşte de merite. Mare schimbare! Decenţă, echilibru, comportament controlat.
Nu ştiu dacă monarhia putea face minuni, dar cu siguranţă eram în altă fază, pentru că dragostea de ţară este mai puternică decât dragostea de putere. Acum românii, chiar şi cei foarte tineri, încep să se dezmeticească întru rosturile monarhiilor constituţionale, moderne. Monarhie constituţională sau monarhie de partid? De la Burebista încoace, în două milenii, acest pământ a avut domni, domnitori, mai apoi s-au numit regi, dar tot domnitori erau.
În ’92, când avionul regelui se apropia de Otopeni, venind de la Suceava, piloţii au primit un mesaj neobişnuit pentru un turn de control: „Îl salutăm şi-l iubim pe Majestatea Sa, aşteptăm să revină acasă pentru totdeauna“. Nu era o favoare pe care i-am fi făcut-o, ne-am fi repus pe noi în bune temeiuri, în firesc. Acum a plecat puţin. Va rămâne pentru totdeauna în istorie.
Acum, Mihai I nu va mai fi coşmarul nimănui. Posibilul salavator al României a plecat. Ne-a răsfăţat cu lumina lui, a reuşit să aducă la suprafaţă tot ce e mai frumos, mai bun şi uman din noi. Sub el am fi fost un popor, sub comunişti am deveit o gloată. A avut charisma în viaţă, de aceea nu l-au asasinat comuniştii. Şi o are şi după. Poate o iluminare. Acesta este adevăratul REGAL.
A plecat şi ne-a lăsat în ceaţa şi mizeria pe care le-am ales noi.
