Victoria din 2016 al lui Trump s-a datorat parte și valului conservator aflat în creștere de ani buni în SUA, ca reacție la ingineria socială neomarxistă, dar și personajului Trump, inedit la acea vreme. Era prima dată când republicanii veneau cu un om din afara zonei establishmentului politico – instituțional. Un businessman rebel, showman, care promitea atunci să facă mai mult pentru tabăra conservatoare decât reușiseră candidații de partid de dinainte. Pe lângă noutatea de profil, Trump era avantajat de figura de sistem vechi și putred a familiei Clinton. Chiar și așa a fost o victorie grea și la limită.
Acum, când era de așteptat tot un scor la limită, victoria a fost zdrobitoare. De data aceasta, plusul electoral nu i se datorează atât de mult lui Trump cât faptului că realitatea a lucrat și va lucra în continuare în defavoarea progresiștilor globaliști. Impunerea unor legi și a unei culturi urbane în răspăr cu natura umană nu poate rămâne nepedepsită. Confiscarea termenului de democrație în numele propriei ideologii și etichetarea ca extremiști, fasciști, ai tuturor celor neutri sau opozanți a început să fie prea grosolană pentru a mai putea manipula prostește mari mase. Cu alte cuvinte, omul de rând a început să vadă cusătura cu care elitele însăilează planul lor pripit.
În tot acest timp, în care orice noutate inutilă sau pidosnică e prezentată ca un semn de progres și ca o cale către o lume mai bună, OMS anunță că până în 2050 numărul deceselor cauzate de cancer se va dubla. Nemaivorbind de creșterea alarmantă a problemelor de sănătate mentală, secolul 21 este numit deja secolul singurătății, implicit și a depresiei. Pe de o parte se promite utopia unei vieți fără griji în care vor trăi matusalemic doar analfabeți tatuați și belciugați fără nicio identitate sexuală, rasială, etnică, religioasă și chiar umană în ultimă instanță și realitatea dură care arată că această direcție socială a fragilizat fizic și psihic societatea umană pe scară largă.
Acest val de progresism este și unul antiintelectualist. Marxismul clasic cenzura și controla cultura, dar asta reprezenta la rândul ei o operație intelectuală pe care doar oamenii de cultură o puteau face. Neomarxismul a rezolvat problema anulând cultura prin mișcările cancel culture, woke. Nici nu se mai poate vorbi de marxism sau neomarxism cultural, ci de unul anticultural.
În acest sens e lăudabilă poziția academicianului Mircea Martin: ”M-aş opri doar la un aspect mai ciudat, mai surprinzător dar exemplar pentru trendurile actuale şi anume decizia Universităţii Princeton de a nu mai obliga pe studenţii care studiază limbile clasice să înveţe aceste limbi. De ce? Pentru că cultura greco-latină a fost, citez, „instrumentul complice la segregare, sclavie, supremaţia albă, genocid cultural”. Mi se pare greu de comentat o asemenea decizie şi, evident, că întrebarea pe care am pus-o („Ne sincronizăm. Dar cu cine, cu ce?” n.r.) este şi nu este retorică. Adică, evident nu agreez câtuşi de puţin sincronizarea cu astfel de tendinţă”.
A doua venire al lui Trump ar trebui să aducă pe lângă aplanarea conflictelor începute cu largul concurs al administrației Biden și o corecție mai puternică la adresa mecanismului juridic al corectitudinii politice. E nevoie de anularea unor regulamente și legi absurde care limitează democrația și libertatea în numele unor false și exagerate victimizări.
Din păcate, pentru noi, românii, a doua venire a magnatului american va aduce cel mult o nouă șapcă prezidențială. Actualul președinte, care va pleca cu șapca întoarsă de la Cotroceni, n-a putut obține mai mult. A mai apucat pe final de sinecură prezidențială să-i întoarcă spatele lui Viktor Orban, într-un ultim gest de ranchiună, singurul sentiment de care este capabil cu adevărat. Există oameni care cred că prin gesturi răutăcioase pot anula diferența de valoare între ei și alții. În general, în România, genul aceste de persoane ajung ușor șefi, astfel că-și permit aroganța impostoarea în fața celor mai valoroși decât ei, dar ierarhic inferiori. Iohannis este unul dintre aceștia, iar camarila de care s-a înconjurat a fost după chipul și asemănarea lui. Tot felul de creaturi ascunse în firidele puterii, umbre la pândă, fantome ranchiunoase, gata mereu să vampirizeze energetic seva vitală a energiilor creatoare. Ticăloși lași de sistem, iubitori de crime politice indirecte, viermi ascunși prin dosarele puterii, impotenți cu funcție, piticanii cu cocoașa sub frac și cu degete chircite înmănușate pentru a suge zemos din trabucul puterii, pigmei grandomani ce te înfruntă cu priviri de bufnițe psihopate, șopârle ascunse după perdelele puterii, toți vor să iasă acum din palat pe ușa din spate deghizați în iepuri de casă.
Doar pentru faptul că au călcat în picioare memoria unor mari personalități culturale naționale, și-au bătut joc de Centenarul Marii Uniri și de Bicentenarul Avram Iancu, vor trebui să dea socoteală într-o zi.
Viktor Orban e obsedat de Transilvania, de măreția imperială apusă, al nostru e obsedat de imobile, de gaura din pășunea golfului, de mobilă masivă, rame grele, de servitori cu inima pâlpâindă precum lumânarea tremurată, de ceasuri mari cu cuci tăcuți de frica de-a nu da ora exactă celui care vrea să aibă întotdeauna dreptate.
La început a aruncat paltonul, acum a întors bățos spatele, iar Viktor Orban i-a ”aruncat prosopul” doar prin zâmbetul politicos de om care știe că se află la un strat superior. Cu bune, cu rele, este figura cea mai marcantă dintre liderii politici ai estului european, produși după 1990. Am fi vrut să fie invers, dar noi n-am dat mari lideri după 1990, doar niște mediocri parveniți care ne-au furat cu japca și ne-au lăsat în cuier doar șapca.
