Înainte de a fi călcată de șenila progresismului și a fi îmbăloșată cu epitelele scorțoase ale metaversului, Timișoara trebuie înțeleasă.
Civilizația mitteleuropeană și-a făcut cuib în Timișoara, încă din 1718. Urbea are o vechime de peste trei sute de ani. În doar trei decenii ale secolului XVIII, administratorul militar al cetății, Contele Mercy, a reușit pe banii împărăției să construiască o salbă de câteva sute de palate.
Fără a avea dosar cu șină sau a încărca vreun folder în MySmis, înțeleptul cârmuitor al cetății a convins în câteva rânduri Curtea Aulică de la Viena să-i dea bani de dezvoltare.
Intrată în Mitteleuropa, cu două sute cincizeci de ani înainte
Puțină lume cunoaște că orașul meu natal a intrat cu vreo două sute cincizeci de ani înainte de alte comunități românești în civilizația europeană. A obținut fonduri structurale și de coeziune, când alții vomitau cărăbuși de la prea multă pufoaică.
Unora li se pare că merge cocârjată, că are fața boțită și umblă-n baston, că n-ar mai fi în curentul european al înnoirii, al rafistolărilor de cauză și de azimut din registrul promiscuu al corectitudinii politice.
Sigur că bătrânețea are șarm, fiind fala bănățenilor.
Înainte de orice, Curtea Imperială de la Viena a finanțat construcția a trei biserici, una ortodoxă sârbă, alta catolică pentru nemții din oraș și o sinagogă, să le fie evreilor loc de rugăciune.
Pe vremea înnoirii pașalâcului turcesc și a construcției primelor palate, niciunde în lume nu se vorbea despre națiuni, doar despre comunități ale cultelor religioase.
citește și: Desantul lui Joe Biden la Kiev prevestește hăcuirea Europei
Bunul samaritean de la Viena a înțeles rânduiala bănățeană. Cele trei biserici fondatoare au fost grupate după regula Sfintei Treimi, îngemănate într-un mănunchi de credință, ce-și fac și azi veacul în Piața Unirii refărbuită.
Era un obicei ca într-o duminică să mergi la reformați, în alta la catolici și apoi la ortodocși. Niciunde-n lume n-ai să găsești o asemenea învoială.
Cel mai modern oraș tehnic al Europei
În timpul primei revoluții industriale, a fost cel mai modern oraș al imperiului. Sute de mici făbricuțe s-au ridicat, cât vedeai cu ochii. Au venit italieni ca musulmanii la Mecca să bată piatra de construcții. Croați, bulgari, unguri s-au așezat în tihna monumentalei împăcări interetnice, ca la ei acasă.
N-au existat diferențe sociale, fiecare își avea rolul în comunitate.
Plimbările de duminică prin centrul orașului erau obiceiuri rămase de la străbunii latini. Pe Corso mergeau nobilii, pe Surogat slugile și nimeni nu avea nimic împotrivă.
Târziu, cu ajutorul familiei regale române, s-a ridicat monumentala Catedrală ortodoxă, ca un simbol al înălțării neamurilor creștine.
Ulii cu cioc de vulturi au venit cu reforma-n dinți
Hulpavii ulii, ce și-au pus ciocuri de vulturi, s-au năpustit de prea multe ori cu reforma (nu a calvinismului, făuritor al capitalismului). Uneori, le-a mers. Bănățenilor nu le-a păsat. Orașul era fercheș, în vechimea sa nobiliară. Localnicii, în acord cu natura, i-au lăsat să croncăne primenirea.
Întâile fabrici de pantofi, de haine, de ciorapi din regiune au adus mii de lucrători din vecinătate sau din depărtare, astfel că alogenii au tulburat o vreme tihna plămăditoare a bunei înțelegeri locale. S-au adaptat! Și-au schimbat stilul de viață și de comportament, după principiul din psihologia maselor, climatul este cel care impune regula, nu excepția de la regulă.
Ce le-a trebuit trei teatre, cele peste o mie de invenții, marile premiere europene, tramvaie trase de cai, uliți pietruite, statui ale durerii, atâtea cununi, înseilări ale unui demiurgic trecut? Pentru ca azi, să vină Nimandrum să vocifereze că e scorțoasă fața babei? Baba e mai veșnică decât nemurirea.
It-iștii de azi se trag din șușterii de ieri
Woke Generation se pregătește să se lepede de touch-screen-uri și să comunice prin holograme, să se îndestuleze cu trântorii de pe moșiile foștilor pauri, să se lege cu antenuțe de metavers, să lucre în sisteme PhP-uri supercalifragilistice, dar nimeni nu-i poate reloca înțelegerea cu de-a sila.
Aveam să-i explic unui tânăr remote-ist, care crede că prin el se reinventează lumea, că și la mine în burgul de legendă au existat meserii noi.
După deschiderea puzderiei de fabrici de pantofi, au apărut șușterii, cei care puneau pingele și schimbau branțurile doamnelor cu toc. Vreo câteva zeci de ani, meseriașii erau la mare căutare. Dar când au apărut pantofii de unică folosință (cei de mort sau de seri galante), profesia de șușter s-a prăpădit. La fel ca atunci, și IT-iștii de azi se vor duce pe râpă sau vor fi reconvertiți profesional, când roboții le vor prelua munca. Și nimeni nu-i va răsplăti cu recunoștință.
Meseriile trec, monumentalitatea rămâne, ca un sacrosant discurs al pietrelor bine rânduite.
Cum să sărbătorești Timișoara – Capitala Europeană a Culturii fără Ilie Stepan sau Nicu Covaci?
Ca să comentezi ce se întâmplă azi în Timișoara, ar trebui mai întâi să deslușești misterul celor 1.135 de porți, să cauți diferența don-jonilor, să poți ridica ochii pentru a distinge mesajul cariatidelor, din art-nouveau-ul, desprins din eclecticul întârziat și apoi să te așezi la o cafă, ce nu se mai termină.
Cum să-i zici Operei Palat cultural? De ce se întrerupe lumina în primul oraș electrificat din Europa? Unde-s caii, unde-s nuntașii și mirii șic?
Trezitule, înainte de a te mobiliza audio cu un Afrojack, bagă și un Hei, tramvai!
”Toate sunt la modă acum / Şi tot exagerat / Timpul trece ca un fum / Şi tot va fi uitat / Da, da Nu, nu / Hei, tramvai !/ Cu etaj şi tras de cai Hei,/ joben Ce umblai la Mon Jardin / Hei, bunic / Cu monoclu erai şic Hei,/ can-can / Cu picioarele-n tavan / Toate-au fost la timpul lor / Ceva exagerat…” Phoenix se pregătește să adune șaizeci de ani de muzică. E un fel de U2 românesc.
Pălmașii noii revoluții industriale sunt dresați să creadă că fără memorie ei sunt liberi, simplii cârnați în târnațul globalismului cu vedere către nicăieri.
Nu toți pot ridica privirea, pentru că înălțarea vine de la Dumnezeu, pe care l-au uitat ca pe-o valiză-n gară.
VOCILE LUMII
Adriana Stoicescu
Judecătoare
“ Acoperita cu firanguri zdrențuite, Timișoara a căpătat un nume simbolic, în încercarea de a se face cunoscută. Timișoara este de mult capitală.E a noastră, a timișorenilor.Cu bijuteriile ei arhitectonice, cu parcurile cândva superbe, cu oamenii zâmbitori, la plimbare pe Corso, Timișoara are nevoie nu de un nou titlu, ci de oameni care să o iubească. Să o cunoască și să o prețuiască! Să o îngrijească și să o protejeze!, a scris judecătoarea Adriana Stoicescu pe pagina ei de facebook.