Ţara fără de Rege

Românii nu i-ar fi iubit pe Regii noştri de niciun fel, ba îi ziceau dinastiei Hohenzollern „Hop în ţoale“. Şi, în şcoala comunistă, nu se mai spunea nimic de cei­lalţi regi. Doar de Regele Mihai care a abdicat şi a luat la plecare, în mod samavolnic, două trenuri ticsite cu aur. Chiar copil fiind, mă miram mult cum de l-a lăsat poporul, venit la putere, să-şi ia trenurile cu aur.

Nu m-am mirat prea mult timp. Părinţii mei şi prietenii lor au riscat şi mi-au spus ce a însemnat monarhia în istoria ţării. Cum Regele Carol I a adus România, doar în câţiva ani, din Evul Mediu în epoca modernă. Cum ceilalţi Regi au întregit-o şi au dezvoltat-o.

Mai mult, mama îmi povestea că, la 10 ani, era îndrăgostită de frumosul Rege Mihai. La 15 ani a fost în Piaţa Palatului, de Sfinţii Arhan­gheli Mihail şi Gavriil, să-şi aclame Regele. Îmi spunea cum au venit camioanele cu muncitorii care aveau răngi. IMGB-ul de atunci venise să facă ordine. Şi comuniştii au început să tragă. Mama a avut noroc, un bărbat a luat-o de mână şi a scos-o din Piaţă.

Trecând timpul, am înţeles ce înseamnă comunismul, ce înseamnă să ai conducător un imbecil viclean, ce înseamnă imperiul prostiei şi al mitocăniei. În fiecare an o ajutam pe mama să facă bradul de Crăciun, obţinut cu lupte eroice în Piaţa Obor. Şi venea momentul magic. Ascultam, la Europa Liberă, Mesajul Regelui Către Ţară. Şi colindele Madrigalului. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu interzisese colindele în ţară. Mamei îi curgeau lacrimile pe obraz.                                                   

În ianuarie 1990 mă făcusem tânăr  ziarist la „România liberă“. Şi, ca alţii, am argumentat de ce monarhia este soluţia cea mai bună pentru refacerea României. Ziarul „România liberă“ era sigurul din presa de atunci care susţinea revenirea la monarhie.

Cei care preluaseră ţara, la propriu şi la figurat, că începuseră să o fure pe bucăţi, au înţeles pericolul imens ce-i pândea. Au început o propagandă împotriva Regelui pe cât de acerbă, pe atât de abjectă.

L-au pus pe poetul Corneliu Vadim Tudor (poet, poate, pentru Rică, fante de Obor) să-l facă în toate felurile pe Mihai I al României, care se născuse Rege şi care şi-a păstrat statura regală în oricâte umilinţe a încercat să-l aducă viaţa.

O parte a poporului repeta, profund injectată, imensa mizerie: „Cum să vină Regele? Să-şi aducă iepele şi să le înzestreze?“.

Cumplit a fost episodul cu zisul editorialist Sergiu Andon, de la „Adevărul“. După ce  i s-a pus Regelui Kalaşnikovul în piept şi a fost alungat din ţară, Sergiu Andon şi-a frecat mâinile şi a publicat celebrul „Fir-ai al naibii, Majestate!“. De ne ruşinam noi de ruşinea lui. Au venit, însă, Sfintele Paşti din 1992. Nu se ştie nici până astăzi cum l-au lăsat pe Regele Mihai I să vină în ţara lui, să petreacă alături de românii lui. Ce a fost se cunoaşte, cum i-a ieşit poporul înainte iar se cunoaşte. Poporul român îşi reaflase Regele.

Am fost, o echipă de ziarişti de la „România liberă“, să consemnăm Cronica venirii Regelui la Putna. Două episoade din această recule­gere a Regelui în Mănăstirea Putna mi-au rămas în minte şi suflet şi voi muri cu ele.

Curtea mănăstirii era plină de oameni, cei mai mulţi moldoveni simpli, îmbrăcaţi în costume populare, veniţi să-şi aclame Regele.

Mihai I al României, în toată această şedere la mănăstire, era extrem de emoţionat. Făcea eforturi imense să nu arate.

Familia regală stătea în corpul administrativ al mănăstirii. De mai multe ori, Regele Mihai a coborât, a traversat curtea mănăstirii şi a intrat în biserică, să se roage.

Oamenii, în curte, făceau un culoar prin care trecea Majestatea Sa. Strigau „Regele Mihai“ şi „Să ne trăieşti, Măria Ta!“.

La un moment dat, s-a auzit din mulţime: „Lăsaţi-mă, vă rog, lăsaţi-mă, vă rog“. Era un ţăran, având port naţional, de vreo 70 de ani. Plângea şi încerca să ajungă la Rege. Mihai I s-a oprit din mers. Ţăranul s-a apropiat de el, plângând: „Măria Ta, Măria Ta, toată viaţa am vrut să trăiesc doar ca să apuc să-ţi sărut mâna“.

Regele şi ţăranul stăteau faţă în faţă şi s-au privit mult timp. O linişte mare se lăsase, dintr-o dată, peste Mănăstirea Putna. Se vedea cum Regele făcea eforturi uriaşe să nu izbucnească în plâns. Ţăranul s-a înclinat, a luat uşor mâna Regelui şi i-a sărutat-o. „Mulţumesc, Măria Ta. Să trăieşti, Măria Ta!“ Regele i-a apucat mâna şi au stat aşa, privindu-se, iar mult timp…

Ţăranul a ieşit de pe culoar şi s-a tras înapoi, în mulţime. Îşi ştergea lacrimile: „Mulţumescu-ţi, Doamne, că m-ai lăsat să trăiesc, să apuc clipa asta“.

Regele a mai stat puţin, s-a adunat şi a mers în biserică.

Seara, înainte de Înviere, Regele a mai venit să se roage. În prispa bisericii, o femeie în vârstă s-a lăsat în genunchi, înaintea Majestăţii Sale.

Avea privirea disperată, ca a unui om grav bolnav sau cu necazuri mari: „Majestate, vă rog, binecuvântaţi-mă, vă rog!“. Regele iar s-a oprit, nu ştia ce să facă. Faţa bi­sericească care-l însoţea i-a spus femeii, cu voce blândă: „Maică, Majestatea Sa nu este preot, nu poate să dea binecuvântare“. Mihai I al României s-a aplecat, a luat-o pe femeie de braţe şi a ridicat-o. A pri­vit-o îndelung. A mângâiat-o, neîndemânatic, pe cap. „Vă mulţumesc, Majestate, să vă dea Dumnezeu sănătate multă.“

S-au întâmplat multe de atunci în mândra noastră ţară. Şi toţi românii, şi cei care nu doreau monarhia, aveau în minte, inconştient, că, undeva, este Regele Mihai. Dacă vom  ajunge în pragul dezastrului, vom merge la Regele nostru, îl vom ruga să se întoarcă în fruntea ţării şi să ne salveze.

Acum, ultimul reper al României a dispărut.

Chiar şi briganzii de la conducere au răsuflat uşuraţi şi, în ziua morţii Regelui nostru, au scos la lumină şişurile ascunse până atunci prin haine.

Drum bun, Majestate! Şi să nu fiţi trist. Să vă bucuraţi. Regatul Cerurilor este mult mai bun decât Regatul României de acum.    

P.S. România de acum?… Da, finalul „Fermei animalelor“ al lui Orwell – „Fiinţele de afară îşi mutau privirile de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care“.