Aţi spus vreodată că presa e rea, că lumea nu vă înţelege mesajul, că sunteţi percepuţi
altfel decât vă doriţi? S-a întâmplat să realizaţi un lucru bun şi nimeni să nu vă recunoască meritele? Angajaţii nu se recunosc în ceea ce fac? S-a întâmplat destul de des să ziceţi una, iar publicul să înţeleagă altceva? Şeful vă trimite singuri, de mai mult de trei ori pe lună, în faţa presei? Apăreţi în public şi nu ştiţi ce să spuneţi? Aţi zis de prea multe ori în ultima perioadă “nu ştiu” sau “no comment”? Vă temeţi să pronunţaţi « şase saşi în şase saci » în faţa camerelor de luat vederi? Instituţia voastră trece printr-o criză de imagine? Ziariştii de investigaţie sunt puşi pe urmele celor din instituţie? Şeful doreşte să meargă la “40 de întrebări cu Denise Rifai,” iar voi vreţi la o emisiune de ştiinţă sau un colocviu pe ecologie? Problema e la voi, nu la ei.
citește și: Securicii au lansat fonfleul de presă: hackerii au spart sistemele informatice
A vorbi despre dorinţa de a face o carieră în domeniul fascinant al construcţiei imaginii publice presupune cunoaşterea unor noţiuni teoretice ale relaţiilor publice (public, emiţător, transmiţător, receptor, mesaj, strategie, planificare, media plan etc), dar mai ales deţinerea unor abilităţi practice în domeniul comunicării. În plus, spiritul creativ, pasiunea, rigurozitatea, răbdarea reprezintă avantaje serioase.
Specialistul de relaţii publice al instituţiei nu este un funcţionar anost, plin de prejudecăţi, lipsit de imaginaţie, ci un profesionist al comunicării, un om care ştie nu numai cum şi de ce se întâmplă lucrurile, dar mai ales ce se spune despre acestea. Pentru a reuşi să facă instituţia sa credibilă, el trebuie să fie un bun organizator al schimburilor de informaţii, să gândească pozitiv, să ştie să creeze un mesaj, să cunoască ce înseamnă o informaţie cu valoare de ştire, să aibă o legătură bună cu presa, să întreţină o relaţie de interes reciproc cu partenerii sociali şi – nu în ultimul rând – să fie familiarizat cu nevoile publicului. Cam mult, ar zice unii?
Ieși în fața presei, doar când ai cel puțin trei teme de comunicat!
La una dintre primăriile bucureştene, funcţionarii de la biroul de presă erau plini de complexe şi cu multe intenţii. Şeful instituţiei se dădea în vânt după apariţiile în media. Ar fi făcut orice, numai să obţină un minut pe vreun canal tv, fără a avea vreo acţiune cu valoare de ştire. De aceea, plini de zel, angajaţii dădeau comunicate cu nemiluita. WatshApp-urile și mailurile ziariştilor se umpleau cu nimicuri. Când primarul a avut o acţiune de larg interes, cum ar fi deschiderea unei stații de metrou, nimeni nu a mai preluat informaţia. Ziariştii nu mai dădeau doi bani pe ce mai curgea dinspre instituţia primăriei.
citește și: Membrii Rețelei au devenit agenți de marketing ai AUR
Mulţi angajaţi ai departamentelor de comunicare ale organizaţiilor confundă instrumentele cu strategia, tehnicile cu metodele, identitatea cu sigla. Industria transmiterii de informaţii inutile nu fabrică o imagine publică bună. Nici dexteritatea de a da comunicate meşteşugite cu forme fără fond nu reprezintă o comunicare instituţională. Darmite chemarea jurnaliştilor la evenimente banale, de genul primarul face strada sau Autoritatea pentru ocrotirea copilului are grijă de copiii instituţionalizaţi. Atribuţiile prevăzute în misiunea instituţiei nu reprezintă date de interes public. În orice manual de jurnalism se scrie că, dacă “primul ministru a fost muşcat de un câine” informaţia nu are valoare de ştire, ci doar în cazul în care „primul ministru ar fi muşcat câinele.”
Procesul de construcţie al unei comunicări instituţionale eficiente este mult mai complex. Cuprinde organizare, planificare, strategie, analize, segmentarea publicului, alegerea canalelor optime de comunicare, construcţia mesajului, scrierea textelor din mapele de atac şi de apărare, monitorizarea şi evaluarea apariţiilor publice şi mai ales interpretarea feedback-ului. Dar despre toate acestea trebuie pricepere și determinare.
Mai mult fler și mai puțină toceală
Profesionistul de relaţii publice poate fi un absolvent al unei facultăţi de profil sau al unei alteia. În acest domeniu, sunt necesare mai puţin noţiunile teoretice şi mai mult abilităţile practice, dobândite în ani de lucru. În multe agenţii multinaţionale, veţi găsi angajaţi care vorbesc în coduri agreate de forurile de profil. E recomandabil să nu faceţi abuz de termene, pentru că în faţa clienţilor primează soluţiile punctuale la problemele lor şi nu demonstraţile de cunoaştere a literaturii de specialitate. În nomenclatorul de meserii din România, angajatul din acest domeniu se încadrează în categoria „Specialist în relaţii publice” şi are codul 2447, înscriindu-se în categoria „Alţi specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice.” Fişa postului cuprinde atribuţii şi îndatoriri. Munca este nenormată. Cei care sunt obişnuiţi să se uite la ceas, cu gândul la finalul de program, nu vor deveni niciodată profesionişti. Munca de relaţii publice nu are decât dead-line-uri pentru materiale. Fiind una de creaţie, nu se normează în ore lucrate, ci doar în ore dedicate clienţilor.
Deschide conferința cu un surâs!
Profesia se poate exercita fie în departamentele specializate, fie în agenţiile care oferă consultanţă. E bine de știut că relaţiile publice se pot realiza in-house, cu resurse proprii sau prin out-sources, adică angajând o firmă specializată în urma unei licitaţii. Specialistul din domeniu poartă numele generic de comunicator. El trebuie să fie activ în întreg ciclul acţiunii.
Nu tratați jurnalistul ca pe o anexă socială, un prăpădit, căruia îi atârnă hainele de pe el! Nici nu încercați să-l mituiți sau să-l șantajați cu obsedanta formulă “avem noi grijă de tine.”
Și mai e ceva: nu uitați să scrieți corect gramatical. Când apăreți în public, începeți cu un zâmbet. Acesta, uneori, poate fi contagios.
P.S. Titlul este o parafrază după o carte a lui C.S. Lewis.
Vocile lumii
C.S. Lewis
Sfaturile unui Diavol bătrân către unul tânăr
„Goana după nou aduce după sine mai multe avantaje: scade nevoia şi creşte dorinţa. În plus, noutatea mereu împrospătată costă bani, aşa încât dorinţa de a avea se bizuie fie pe avariţie, fie pe nefericire, fie pe amândouă. Şi apoi, cu cât e mai vorace dorinţa, cu atât va epuiza ea mai curând toate sursele inocente de plăcere şi va trece la cele pe care Duşmanul (adică Dumnezeu, n.n.) le interzice,“ zicea Maestrul Sfredelin, în opera “Sfaturile unui Diavol bătrân către unul tânăr,” a lui C.S. Lewis.
