După treizeci și trei de ani de la revoluție, ni se poruncește că trebuie să recunoaștem: “Securitatea a învins,” fiindcă istoria e de partea ei. Anticomuniștii se crucesc. Idealurile sunt în comă indusă, la reanimare. Care e cauza?
Puterea politică, atât cea internă, cât și cea internațională, a zădărnicit lupta foștilor deținuți politici pentru adevăr. Internaționaliștii nu doreau să se pună semnul egal între crimele comunismului și cele ale nazismului. Și asta a ajutat regimul post-comunist de la București să-și conserve structurile informative ale statului.
Decizia recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție de ne pedepsire a acțiunilor de teroare ale lui Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș, foști lucrători ai Direcției a VI-a a Securității Statului, cea mai odioasă falangă a instituției represive, a stârnit lungi comentarii. De departe cea mai concludentă analiză a fost a fostei colege, Sabina Fati: „Dacă ar fi avut loc Procesul Comunismului, Securitatea ar fi învins.”
Tortura, în opinia justiției (in)dependente, a ajuns „tratament neomenos”
Doi torționari odioși au scăpat de mâna lungă a legii, fiindu-le schimbată încadrarea juridică a faptelor de către Curtea de Apel București, de la crime contra umanităţii, la tratamente neomenoase. Bătăile crunte din beciurile miliției și securității ar fi – în mintea noilor magistrați – simple palme date de torționari victimelor lor pentru că nu au fost cuminți.
Azi, purtătorii de mânuțe la mitingurile „anti-dracnea” degeaba răcnesc de durere. Crima arbitrariului judecătoresc a fost comisă. Justiția e independentă politic, dar dependentă de structurile de forță. Asta s-a și dorit, când Securitatea a organizat celebrele mitinguri prin Piața Victoriei. În zadar i-am avertiza pe anticomuniști că li s-a întins o imensă cursă. Mi-au fabricat și un banner: “Ghilezane, ești o mizerie!”
Gheorghe Ursu a murit, în anul 1985, în pușcărie, pentru că i s-a refuzat dreptul la tratament medical. Marian Clită, un deținut de drept comun, a luat totul asupra sa. A mărturisit procurorilor că l-ar fi omorât cu degetul mare de la picior, lovindu-l dur în stomac (Oare ce antrenament ar fi putut avea?) Conducerea Penitenciarului a motivat că mașina din curte nu avea benzină pentru a-l transporta la spital. O doctoriță intransigentă a notat “peritonită.” La scurt timp, victima a decedat. În zadar, legiștii au trecut în documentul final infarct. Adevărul s-a dezvăluit, în cele din urmă.
Nici acum nu se cunoaște cine l-a ucis pe Ursu
Pentru moartea lui Gheorghe Ursu, au fost condamnate trei persoane: Marian Clită, fost coleg de celulă cu Gheorghe Ursu, Tudor Stănică, fost mahăr al Direcţiei Cercetări Penale, şi Mihail Creangă, fost şef al Arestului Miliţiei Capitalei.
În temnița de la Rahova, existau trei niveluri: beciul pentru bătăi, parterul cu “celulare,” iar etajul, birourile. Sutele de deținuți își amintesc despre gemetele și urletele îngrozitoare ale victimelor torturii, auzite de la subsol. Cei mai duri erau securiștii.
Să repetăm! În explicațiile ultimelor sentințe din dosarul “Ursu,” torturile sunt “purtări necuvincioase.”
În încadrările Procesului de la Nurnberg, n-au existat asemenea modificări de doctrină penal-umanistă. Au fost condamnați la grămadă și generalii și executanții, fiind considerați toți criminali.
La noi, e altfel. Regimul Iliescu le-a permis foștilor securiști să reintre în instituțiile de forță, să căpușeze parchete și judecătorii, să acceadă la vârful puterii sau/și să-și plaseze odraslele în funcțiile de comandă.
Foștii deținuți politici au fost stigmatizați, calomniați, ultragiați și dați la câini, chiar în plină democrație ”cu față umană.”
Credeam că putem provoca Procesul Comunismului. Strângeam probe. Nu credeam că vom fi înfrânți
Ca unul care a descoperit “Omul negru” (Gheorghe Burloi), ascuns ca jurist în Prefectura București, care a dezgropat alături de procurorii arădeni scheletele celor șapte țărani împușcați de Securitate la Apateu, cu probele crimei mergând în casa lui Aurel Moiș, adjunctul Securității Raionale, și ca însoțitor de bord al lui Ticu Dumitrescu – fie iertat! – la desele vizite la Strasbourg, pentru a lămuri forul european despre crimele comunismului, nu pot să mă recunosc învins. Mi se rupe că ei sunt mai puternici, că au bani, fire în justiție, cumetrii politice și – nu în ultimul rând – influențe în instituțiile de forță. N-au de partea lor adevărul!
Consiliul Europei n-a dat curs cererilor repetate ale fostului președinte al asociației internaționale a foștilor deținuți politici. Ticu Dumitrescu nu știa că internaționalismul se pregătea, în secret, pentru recompunerea democratică a feței hidoase a omului nou.
Torționarul Pîrvulescu a scăpat cu pensia specială
Fostul deținut politic, Petre Mihai Băcanu, a depus mărturie în fața celei mai înalte instanțe de judecată, în calitate de martor al apărării, despre modul în care Marin Pîrvulescu i-a strâns degetele la ușă și i-a rupt mâna sărind cu picioarele pe el, căzut. Pledoaria sa n-a contat pentru judecătorii fezandați de sistemul – moștenitor al Securității. La fel a pățit și brașoveanul, care a mărturisit odioasele interogatorii, terminate cu bătăi.
(Des)onorata instanță s-a dus după fenta că – în ultimii ani – Securitatea n-ar mai fi fost așa odioasă și nu ar mai fi bătut victimele.
Supraviețuitorii anilor de teroare știu cât de nenorociți erau securiștii. Cu milițienii te mai puteai înțelege, dar când cădeai în brațele celor de la Direcția a VI-a, îți simțeai deja oasele trosnind sub brațele lor vânjoase.
„Omul negru” e bine mersi
Cât despre „Omul negru” – Gheorghe Burloi, securistul ascuns în Prefectură, l-am descoperit, prin anii 1993, pus pe treabă. Niciun coleg de-al său nu știa cu ce se ocupa Meșterul înainte de 1989. „Îți fac un dosar mare de borfaș și unul mic politic,” avea să-i spună în repetate rânduri lui Petre Mihai Băcanu, acuzat că împreună cu alți patru colegi au vrut să publice și să răspândească ziarul samizdat “R.” Călăul i-a cerut victimei să aleagă între acuzația de viol și contrabandă cu mașini. Băcanu a optat pentru ultima. Azi, tiparnița ziarului “R” se află în Muzeul Presei de la Washington.
După revoluție, foștii securiști – nereactivați de Virgil Măgureanu – și-au făcut chiar și un sindicat. Au publicat cărți, mistificând adevărul. S-au constituit în rețele extinse de influență. Și-au “parcat” merțanele în curțile puterii, indiferent de coloratură, asta dacă nu și-au promovat copiii miniștri.
Nimic nu-i mai poate opri pe securiști să-și construiască statui în timpul vieții. Nici pe noi să le punem oglinda-n fălcile pomădate. Și să le punem “Corul robilor” la stație. Tot sclavi sunt și acum. Și-au schimbat doar stăpânul.
P.S. Un fost sifonar al Securității, redistribuit de noua Securitate în cele mai înalte funcții guvernamentale, m-a amenițat, odată, în Biserică, într-o noapte de Înviere, că dacă nu mă predau mă vor lăsa să mor de foame. De atunci, cresc găinușe.
VOCILE LUMII
Petre Mihai Băcanu
Fost director al ziarului ”România liberă”
„Avocata familiei Ursu a întrebat dacă în timpul anchetei de la Securitate, Băcanu a suferit traume fizice și dacă medical poate proba acest lucru. “Aici am o radiografie cu mâna pe care mi-a rupt-o,” a ridicat Băcanu radiografia spre instanță. Judecătoarea a revenit și l-a întrebat cât de grav a fost lovit de către Pîrvulescu. “Mi-a apăsat cu piciorul pe mână, am simțit o durere, dar dacă nu am folosit mâna în celulă, nu mi-am dat seama că a fost ruptă. Abia în libertate, în 1990, am făcut o radiografie și mi-a spus doctorul că am avut mâna ruptă complet, dar s-a sudat singură,” a povestit Băcanu redactorului Evz.ro
Urmărește România Liberă pe Twitter, Facebook și Google News
