Am elogiat programul guvernului Olaf Scholz la instalare, considerând că el reprezintă o consolidare a Germaniei, în continuarea celui mai lung cancelariat din istoria postbelică, cel al Angelei Merkel (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2023). Am avut în vedere democrația funcțională, capacitatea de inovare științifică și tehnologică, creativitatea culturală și acumulările istorice ale țării.
Cursul acestei evoluții s-a curmat însă. Așa cum diplomați germani au spus, în ultimii doi ani Germania a fost adusă în situația de a-și asuma trei pierderi: energia și materiile prime ieftine din Rusia, exporturile tehnologice scumpe către China, securitate fără costurile înarmării. Sunt pierderi grele, pentru orice țară.
Nu discut faptul că, potrivit declarațiilor, căutarea de resurse energetice neconvenționale din anii recenți a dus la trecerea impunătoarei industrii a Germaniei pe o nouă bază energetică. Pentru economia hotărâtoare a Europei, nevoile rămân însă mari. Iar detonarea criminală a Nord Stream, din septembrie 2022, nu este ceva ce poate lăsa indiferentă o țară aflată în fruntea civilizației moderne, credincioasă dreptului. Detonarea rămâne record de primitivism în istorie.
Se pot discuta varii aspecte ale situației Germaniei. Ceea ce îl pune pe gânduri în ultimele zile pe cel care cunoaște potențialul și viața poporului german este situația relatată din două surse. Este vorba despre un sondaj recent, care ne spune că se petrece o decredibilizare a partidelor aflate la guvernare, încât niciunul nu intră în preferințele cetățenilor decât de la locul trei în jos. Apoi, este vorba de situația în care greva generală (a agricultorilor, a celor din transporturi, comerț, etc.) a devenit curentă. Indicatorii atestă o Germanie aflată departe de cea de acum trei ani. Evident, refrenul „imigrației vinovate” ventilat azi este superficial.
Crizele lovesc azi nu doar Germania. Inflația, prăbușirea de întreprinderi mici, scumpirea energiei, a materiilor prime și a costurilor vieții lovesc Europa, iar, în anumite țări, situația este de fapt dramatică. Ea se salvează recurgând la împrumuturi pentru consum cotidian, care nu fac decât să pregătească noi crize. În orice caz, dacă Germania, cu forța ei democratică și economică enormă, este sub lovituri, ne dăm seama ce se petrece în alte țări.
Crizele au o geneză, iar la originea lor sunt decidenți, cu opțiunile și acțiunile lor. De aceea, se poate gândi la ceea ce a fost până în 2021 și la ceea ce a urmat. O lume nesigură era în Europa, dar, după această dată, nesiguranța s-a extins. Divergențe erau, dar de acum s-a lucrat pe față la ruperea unității lumii și s-a îmbrățișat o scindare păguboasă. Surse de conflict erau, dar, cultivând ura și înarmarea cu orice cost, războiul mondial capătă probabilitate, iar recursul la arme nucleare nu este exclus.
Azi, tot mai mulți oameni apelează la istoria contrafactuală: Ce ar fi fost dacă erau alte decizii? Recursul are justificare căci deciziile care s-au luat după 2021 nu numai că aveau alternative, dar, pe zi ce trece, ele se dovedesc a fi fost fructul unor optici înguste. În definitiv, cât a mai fost consultare democratică? Deciziile nu au mai avut de a face, cum se pretinde propagandistic, cu ceva impus de cursul istoriei. Obiectivitatea istoriei nu este nicidecum fatalitate. Pe bună dreptate, cele mai bune școli de analiză internațională (Harvard, Chicago, München, Paris etc.) și lideri responsabili pun azi tot mai insistent întrebarea: Ce ar fi fost dacă opțiunile, deciziile, acțiunile erau altele, ale altor decidenți decât cei ajunși la decizii?
Nu este vorba de a face aici bilanțul politicii Angelei Merkel. Pentru așa ceva ar fi nevoie de un spațiu mult mai mare. Putem consemna însă deteriorarea care se petrece din 2021 încoace, sub noi decidenți.
Bilanțul obiectiv al politicii Angelei Merkel nu există nici după cei șaisprezece ani de mandat în fruntea principalei puteri europene. Există doar un bilanț făcut înainte de ultima confruntare electorală a Angelei Merkel (Philip Plickert, Hrsg., Merkel, Eine kritische Bilanz, FinanzBuch Verlag, Munchen, 2017), de ziariști cu largă notorietate, dintr-un curent încredințat că CDU rămâne soluția pentru Germania, dar reticent la schimbări. Acest volum apără opțiunile creștin-democrației, dar este infim preocupat de înnoirea pe care Angela Merkel a adus-o înăuntrul acesteia. Or, inclusiv criticile la adresa Angelei Merkel au putut fi puse la probă în campania de alegeri din Germania anului 2017. Aceasta a fost câștigată din nou de cancelara federală.
De altfel, până și o examinare cu scenariu preconceput, ca cea amintită, nu poate evita recunoașteri de felul: „Se poate înțelege atitudinea Angelei Merkel ca adaptare perfectă la condițiile dificile ale deciziei politice sub împrejurări de înaltă complexitate ca cele în care ne aflăm. În același timp, ea a interiorizat ca nimeni altcineva mecanismele unei democrații determinate de mass media și de sondaje” (p. 89). În orice caz, efortul publicistic de atenuare a imaginii publice a cancelarei federale este ușor de contrazis.
Examinarea unei politici nu este desigur simplă dacă politicianul este cultivat, competent și responsabil. Deciziile sale țin mult de unicitatea momentului și de complexitatea scrupulelor, iar examinarea poate fi la nesfârșit. Dar, în starea actuală a examinării istorice, se poate vorbi, totuși, de opțiuni caracteristice și consecințe majore.
Am avut privilegiul de a o întâlni pe cancelara federală în câteva rânduri. În Germania începutului de secol, cancelarului Kohl îi urmase cancelarul social-democrat, iar Angela Merkel preluase președinția CDU. România era deja lansată în cursa intrării în NATO, încât, în Bundestag, s-a cerut un vot pe subiectul acceptării candidaturii României. La inițiativa CDU, la discuția din Bundestag am fost invitat, ca președinte al PNȚCD de atunci, însoțit de un distins coleg. După ce președintele CDU ne-a cerut să lămurim detaliile cu fostul ministru al apărării, Volker Ruhe, și cu consilierul Lambert, am avut o discuție cu fostul cancelar Kohl. Discuția finală a fost cu o ministră din ultimul guvern Kohl, originară din Sighetul Marmației, care a însumat concluziile: România nu este pregătită pentru intrarea în NATO, dar Bundestagul va recomanda primirea. Ceea ce s-a și petrecut.
Angela Merkel a devenit apoi cancelar federal. Am contactat cancelaria în vederea unei vizite la universitatea al cărei rector eram, universitate care decisese acordarea unui titlu onorific. Acceptarea din partea domniei sale a fost spontană, iar vizita a avut loc în 2010. A fost și ocazia unei discuții detaliate despre situația din România, la propunerea domniei sale. Datele vizitei se află într-un volum (W. Breckner, Eunicia Trif, et., Verleihung der Ehrendoktorwürde, UBB, 2010). Ulterior, ca ministru de externe al României, am revăzut-o pe cancelara federală la Summitul NATO (Chicago) și în alte locuri.
Ca să-l parafrazez pe George Călinescu, când ai întâlniri de anvergură, te pui în prealabil pe citit. Am făcut-o parcurgând volumele din și despre Angela Merkel deja publicate în Germania și pe plan internațional, fiind interesat să înțeleg opțiunile cancelarului federal pe chestiuni cheie: creștin-democrația; dezvoltarea; democrația; Europa; orientarea în lume. Desigur, dobândisem anterior un tablou cuprinzător al opțiunilor culturale, intelectuale și politice din Germania, ceea ce m-a favorizat în înțelegerea acțiunii cancelarei federale.
Cheia înțelegerii acțiunii Angelei Merkel este imaginea creștină asupra omului. Generația domniei sale era formată de fapt în mediul unei extraordinare dezvoltări a teologiei, cu, dacă vrem, Joseph Ratzinger, Hans Küng, Wohlfahrt Pannenberg, Jürgen Moltmann și alți teologi de amploare universală. Efectiv, din operele acestor teologi generațiile noastre s-au alimentat din plin în cunoașterea profundă a creștinismului.
Venită din mediul stângii lutherane, preluând un partid cu rădăcini catolice, Angela Merkel a convertit imaginea creștină în opțiuni politice. Convingerea fundamentală a domniei sale a fost aceea după care „creștinismul nu este apolitic și a determinat hotărâtor rădăcinile Europei” (Robin Mishra, ed., Angela Merkel, Macht Worte: die Standpunkte der Kanzlerin, Freiburg im Breisgau, Herder, 2020, p.108), iar acțiunea sa a fost în consecință.
Desigur, nu toate deciziile unui politician pot fi revendicate din creștinism. Ca exemplu, în mult discutata decizie a lărgirii imigrării în Germania, a contat afilierea creștină a Angelei Merkel, dar și calculul după care economia are nevoie imediată de câteva milioane de lucrători.
Un politician european aduce însă pierderi țării sale dacă nu înțelege creștinismul sau îl invocă demagogic. Valoarea pe care Angela Merkel a pus-o în față a fost responsabilitatea celui care decide față de situația din societatea sa.
Ludwig Erhardt a fost, cum se știe, singurul cancelar federal care a obținut o majoritate a propriului partid în Bundestag. Situația nu s-a mai repetat. Ca fapt istoric, Angela Merkel a recurs la coaliții conduse de creștin-democrați. Ea a consolidat însă politica în slujba unor valori – politică de decidenți competenți, cu onoare și cuvânt.
Angela Merkel a prelungit faimoasa deviză a lui Willy Brandt, „mai multă democrație (mehr Demokratie wagen)”, cu „mai multă libertate (mehr Freiheit wagen)” și a creat un moment nou în evoluția democrației postbelice. Domnia sa spunea că „efortul etic este o condiție de supraviețuire a statului modern” (p. 108), iar „politica nu dă rezultate fără un fundament care se află dincolo de treburile curente” (p. 108). Preluate în sintagme, devizele majore ale cancelarului federal Angela Merkel, au fost „Fără libertate nu există nimic”, „Libertatea presupune răspundere”, „Știința autentică nu poate fi separată de etică”, „Educație pentru toți”, „Trebuie să devenim mai luptători”, „Germania poate mai mult”, „Să înaintăm în deschidere”, „Să nu aplicăm șabloane în privința trecutului”, „Europa este unică”, „Să recunoaștem singularitatea Holocaustului”.
Se pot invoca nenumărate decizii concrete ale Angelei Merkel care s-au dovedit premonitorii și de importanță universală. Amintesc aici doar două.
După ce a dat soluția la criza financiară din 2008, care s-a și aplicat imediat în Germania, SUA și alte țări, Angela Merkel a spus: „Avem de a face cu excese ale piețelor. Sarcina statului într-o economie de piață este controlul. Statul este păzitorul ordinii” (p. 54). Observația că marketismul are nevoie mereu de un complement nu o contestă azi cei competenți.
La summitul NATO de la București (2008), când s-a opus, împreună cu președintele Franței și cu delegația SUA, la extinderea organizației nord-atlantice spre Răsărit, Angela Merkel a spus: „extinderea organizației nord-atlantice cu Ucraina și Georgia înseamnă război cu Rusia”. Nimeni nu a putut contesta perspicacitatea evaluării.
Donald Trump spune insistent că sub președinția sa nu ar fi fost Ucraina, Gaza, Taiwan. Fiecare are dreptul să judece. Cu cât sunt mai detaliate opiniile, cu atât ne apropiem de realitate. Se poate recunoaște, în orice caz, că totul rezultă din opțiuni.
După 2021, s-a mers în lume pe „globalism”, mai concret pe „progresism” în interior și „popperism” în relațiile internaționale și avem urmări tot mai grave. „Globalismul” nu aderă la realități fără a aduce polarizare socială și a restaura dominația. „Progresismul” nu are capacitatea de a lua în seamă întregul social și duce practic la înlocuirea reformelor instituționale cu pași gen expansiunea erotismului, schimbarea sexului, rescrierea istoriei. „Popperismul” proclamă libertăți, dar nu are capacitatea de a examina factualitatea lor și doar reinstalează funesta „corectitudine politică”.
Nici „globalismul”, nici „progresismul” și nici „popperismul” nu sunt soluții. Ele au dus și duc zi de zi la o situație internă în care ar fi bine să se poată păstra nivelul de trai atins odinioară și la o situație internațională în care va fi bine dacă lumea scapă de război și de bombe nucleare.
Spus simplu, opțiunile Angelei Merkel nu ar fi dus la situația actuală a Europei și a lumii. Doar câteva exemple.
Oricare au fost nuanțările impuse de noi contexte, cancelara federală nu a părăsit cadrul înțelegerilor supraputerilor de la începutul anilor nouăzeci, inclusiv al înțelegerilor Bush-Gorbaciov-Kohl. Nu ar fi preferat politica insuficient chibzuită a sancțiunilor, care a lovit și lovește ca un bumerang economiile Europei. Nu ar fi agreat că înarmarea este soluția la crizele complicate ale Europei de azi.
Cancelara federală venea dintr-o tradiție culturală în care se știe exact ce este dreptul internațional – în esență, dreptul istoric ajuns la consacrare prin tratate. Ea ar fi luat noțiunile la propriu și ar fi operat cu grijă în raporturi internaționale delicate.
Ar fi operat cu aceeași grijă știind bine că situația postbelică în Europa este aparte. Aceasta stă pe acorduri, memorandumuri etc. dar dispune de incomparabil mai puține tratate asiguratoare decât după Primul Război Mondial.
Nu s-ar fi lăsat prinsă în confuziile actuale privind sensul istoriei. Ea știa bine că nu se mai poate rămâne la alternativa demult trimisă în muzeu, „capitalism sau comunism”, și că „prietenii” și „dușmanii” nu se stabilesc cu ochelarii trecutului.
Peste toate, Angela Merkel știa bine că, în fața aberațiilor, soluția nu este pasivitatea, ci căutarea cooperativă a adevărului și a rezolvării mai bune. Uneori, dificultățile sunt greu de stăpânit, dar acesta nu este un motiv pentru a face loc bagatelizării. Alteori, vederile eronate copleșesc, dar asta nu justifică statul cu brațele încrucișate. Presiunea poate fi mare, dar plierea la „ceea ce ni se cere” sau la „așa se consideră” ar fi inumană.
Succesul Angelei Merkel s-a datorat, în fond, convingerii că nu se pot rezolva problemele de azi cu opticile trecutului. Confirmarea este la tot pasul. Nu e mai multă democrație în nicio țară prin aceea că se agită „pericole” – dacă în anii cincizeci, „pericolele” erau din Vest, în ultimii ani ele sunt din Răsărit. Faptul salutar că se îmbrățișează libertatea și democrația alegerilor libere nu dă nimănui dreptul să închidă ochii la realități. Mai curând, ele obligă să se asume lucid stările de lucruri.
Nu se rezolvă probleme cu vederi depășite de fapte și cu rea credință. Cum bine remarca Liviu Rebreanu, nu se rezolvă ceva ignorând geografia și împrejurarea că istoria nu se sfârșește cu niciun decident de azi. Nu se rezolvă nimic discreditând rivalii – mai ales că, la drept vorbind, și ei au parcurs modernizări pe care tu le-ai făcut. Așa cum, în deceniile postbelice, nu s-a ieșit din crize cu stigmatizarea „imperialismului”, nu se iese nici acum agitând la fel de incult „pericolul răsăritean”.
Iar reluând deviza „luptei civilizației cu barbaria”, din anii treizeci, nu se ajunge decât la Mein Kampf-ul lui Hitler –din nefericirerepus tacit în circulație de cei ce se hrănesc cu falsuri. Cum spunea recent titularul relațiilor internaționale de la Harvard, nu au nicio acoperire cei care pretind azi că reprezintă civilizația în „lupta” amintită – nicidecum.
S-a intrat, în orice caz, într-o lume care cere noi distincții conceptuale. Și, peste toate, activarea nu numai a voinței și a calculelor intelectului, ci și a gândirii cu capul cultivat și propriu. Abia valul gândirii propriu-zise mai poate elibera lumea de crizele actuale.
Fidelă unei tradiții de profesionalism, cancelara federală a putut constitui un moment istoric refuzând improvizația și plierea la o propagandă comodă. De aceea, se și recunoaște că Angela Merkel a fost, cronologic, ultimul om politic cu format pe scena europeană.
Din astfel de momente ar trebui cu siguranță învățat. Nu se plătește deja destul în Europa și în lume din cauza unor aventuriști deveniți decidenți care își convertesc nepriceperea în ideologie, cu care înșală copios naivii?
