Am primit de la Viktor Orbán o scrisoare de recunoștință, pentru promovarea valorilor creștine și obiectivitatea din spațiul public. Mi-a mulțumit în numele poporului maghiar că am înțeles cauza națiunii sale. (Facsimil în final)
Inițial, nu am vrut să o public, dar la insistențele prietenilor mei, o voi prezenta succint.
La începutul epistolei, premierul maghiar îmi descrie contextul alegerilor din Ungaria, care au avut loc luna trecută. E mândru că a obținut cele mai multe voturi din istoria post-decembristă, atât pentru partidul său, FIDESZ, cât și pentru câștigarea referendumului privind respingerea ideologiei gender și dreptul copiilor de a învăța într-o școală normală.
citește și: Pledoarie pentru o confederație româno-maghiară
“Deși s-au mobilizat forțe uriașe împotriva noastră, totuși, am obținut o victorie grozavă. După cum a spus odată Churchill: „Nimic în viață nu îți dă o dispoziție mai bună, decât faptul că cineva a tras în tine fără să te nimerească.” O mare victorie implică și o mare responsabilitate,” mă asigură premierul Ungariei.
Recunoștința poporului maghiar
Cu acest prilej, îmi recunoaște că în viitor va continua construcției unei țări, “mândră de trecutul ei și care are încredere în sine, în prezent și privește cu încredere spre ce va să vie.”
Stăteam și priveam la peștii din iaz și mă gândeam că astfel de vorbe sincere sunt anacronice pentru vasalii Bruxelles-ului din Palatul Victoria.
Mai departe, premierul de la Budapesta îmi transmite că, în politica internațională, guvernul său va milita pentru creșterea relevanței națiunii ungare, cu scopul de a consolida civilizația creștină.
Citind traducerea textului unui ardelean, aflat în Canada, el mi-a reamintit că numele Europei, în primul mileniu, era Cristendium. Mi-a recomandat să nu-mi fie frică să mărturisesc recunoștința unui mare apărător al lui Hristos. Cum să ne fie rușine? ”Alături de Viktor Orbán e toată creștinătatea. El luptă pentru adevăr și împotriva ideologiei progresiste. Îl iubim și facem slujbe pentru el,” mi-a spus fără să mă roage să consemnez, entuziasmul său.
Viktor Orbán recunoaște că uneori a mai sărit calul
În tonul scrisorii sunt și elemente de realism pragmatic: “Nu credem că avem totală dreptate, în toate privințele, nu îndemnăm pe nimeni să facă ce facem noi. Toți avem un loc „sub soare”.
Se consideră un europenist pur-sânge. El consideră, la fel ca acum 30 de ani, Ion Rațiu, că libertatea înseamnă să ai dreptul să nu fi de acord cu celălalt și să nu-ți spună alții ce trebuie să faci.
Mă asigură că Ungaria este tărâmul luptătorilor pentru libertate.
citește și: Doctrina Arestovici
“Am îndrăznit să mă adresez Dumneavoastră printr-o scrisoare, fiindcă așa am crezut de cuviință. Faceți parte dintre cei care promovează valorile și înțelegeți mai bine ca alții angajamentele ferme ale națiunii maghiare.
V-am urmărit și v-am citit. În anii trecuți, v-ați poziționat public de partea Ungariei, când s-au orchestrat atacuri nedrepte împotriva noastră.
„Vă chem să luptăm, în continuare, împreună, în mod solidar, pentru păstrarea și consolidarea valorilor noastre comune!”
Permiteți-mi să vă transmit – pe această cale – recunoștința poporului maghiar pentru aceste luări de poziții! Vă chem să luptăm, în continuare, împreună, în mod solidar, pentru păstrarea și consolidarea valorilor noastre comune!”- astfel încheie Viktor Orbán scrisoarea de recunoștință, în numele poporului maghiar.
Comentarii pe buza iazului
Finalul pare mult prea elogiant. Mă rușinez un pic. Oare chiar sunt printre puținii publiciști obiectivi din Mittel Europa?
Am redat fragmente din scrisoare cu gândul doar la cititorii mei constanți. Practic, de dragul lor am făcut-o publică, dar cu o doză de neliniște, gândindu-mă la haterii serviciilor.
Nu prea sunt obișnuit să dau în vileag mesajele private. Corespondez zilnic cu elita conservatoare a lumii. Iau pulsul planetei, pentru a înțelege lumea. Nu judec pe nimeni. Spun ceea ce cred. Am o libertatea absolută. Sunt incontrolabil. Neșantajabil de orice formă de putere. Și asta deranjează cel mai mult în Imperiul draconic al progresismului.
Dreptul la opinie și la gândirea liberă le-am câștigat în zilele lui Decembrie 1989. Sunt determinat să spun tot ce văd în bezna noilor ideologii.
Mi-am câștigat sub gloanțe dreptul de a înota, precum peștii vii, contra curentului
Am invocat sub gloanțe cuvântul “Libertate.” Dar parcă niciodată nu m-am simțit atât de înălțător, când între Opera și Catedrala din Timișoara, am strigat din toate puterile, alături de cei peste o sută de mii de protestatari, împotriva regimului ateu: “Există Dumnezeu!”
Și Dumnezeu mi s-a relevat, ori de câte ori m-am rugat: Ajută-mă, Doamne, să nu rătăcesc!”
Am slujit cu scrisul, priceperea și mintea cuvântul, ca dar al lui Dumnezeu. Am crezut în lumea principiilor, a valorilor creștine și a justiției sociale. Așa m-au învățat părinții mei.
Tata era medic de țară în Dumbrava – Igazfalva
P.S. În urmă cu treizeci de ani, ca tânăr liberal, am participat la mai multe conferințe organizate de PNL, împreună cu FIDESZ, pe banii americanilor sau ale partidelor conservatoare europene.
Mă încearcă un sentiment de vinovăție, totuși, când pun în oglindă devenirea Orbanului unguresc (care nu e celebrul vânt pustiitor din pustă n.a.) și decăderea Orbanului românesc. Primul a rămas consecvent patriei, cel de-al doilea s-a năclăit în cloaca globalistă.
Păcat pentru sângele vărsat, în Decembrie 1989, în Timișoara. România nu a reușit să nască lideri patrioți. Și când i-a avut, i-a trântit în pușcării, în aplauzele juntei progresiste.
Am copilărit într-o comună cu populație majoritar maghiară – Dumbrava-Igazfalva – din județul Timiș. Tata era medic de țară. Pentru că vorbeam mai bine ungurește decât românește, la vârsta de cinci ani, m-a împachetat și m-a trimis la bunica, la Timișoara.
Irma-Neni, doica mea maghiară, îmi spunea mereu: “Ahány nyelvet beszélsz, annyi embert érsz.” (Câte limbi vorbești, atâția oameni ești). Pe patul de moarte, mi-a lăsat 3.000 de lei să-mi cumpăr cărți. Era salariul ei pe trei luni. Dumnezeu să o hodine!
Vocile lumii
Ioan Alexandru
Poet și om politic creștin
„O Europă care nu va fi creștină va fi o babilonie de oameni nefericiți strânși laolaltă,” avea să spună Ioan Alexandru, cel mai de seamă poet creştin român postbelic, care s-a născut în noaptea de Crăciun a anului 1941, în satul Topa Mică, situat între gorunii și fagii Munților Apuseni, din părinți țărani români.
