Unii încearcă să ia distanță de dogoarea focului și să se repoziționeze, dar sunt îmbrânciți din spate de alții, care dau și ei năvală la tăciunii puterii, întinzându-se și prăvălindu-se peste cei din față, gata să se ardă. Efectul de domino e pe cale să îngroape acest partid, care, parcă printr-o răzbunare a istoriei, plătește, la ani distanță, marile greșeli de orientare a țării din anii ᾽90-᾽96 și din deceniul următor, perioade în care a patronat supraviețuirea și revigorarea faunei cripto-comunisto-securiste, de ale cărei vietăți mutante – cu semn schimbat, dar de aceeași panoplie – nu putem scăpa nici astăzi.
Cine s-a opus Legii lustrației, cine s-a opus curățeniei morale și instituționale atât de necesare după marasmul, după realitatea falsă, reprimată, schilodită, grotescă, în care se ajunsese în decembrie ᾽89? Cine s-a autoplasat în poziția de succesor al PCR și de artizan tacit al continuității securistice? Niciun lider succesor al dlui Iliescu nu s-a dezis, în mod manifest, programatic, de acea perioadă, nu a emis un document care să demoleze orientările și metodele restauratoare iliesciene și să statueze, clar, apartenența partidului la o stângă necomunistă, democratică, reprezentată de mișcarea socialistă europeană modernă. Poate că, dacă ar fi procedat așa, apelativul de „ciuma roșie“ n-ar mai fi fost resuscitat și exploatat cu atâta succes de o propagandă pusă la punct tocmai de cei pe care FSN-FDSN-PDSR-PSD i-a cocoloșit în anii ᾽90 și 2000 – și de odraslele lor, spălate la Harvard de păcatele părinților. Istoria te pedepsește dacă nu te desparți, clar și ritos, de momentele ei greșite. Pentru PSD, nota de plată a venit la peste 20 de ani.
Acum, un sindrom post-traumatic învârte – ca într-un ochi de ciclon supt de o forță nevăzută – oameni, fapte, întâmplări. Se fac și se desfac alianțe, apar personaje noi ori se ițesc altele, vechi, reșapate. „Mihaela, dragostea mea“, coșcovită de-atâtea Melanii, precum și analizatorul Dâncu, ambidextru de largă respirație Năstase-Cioloșiană, zgârie, amândoi, clanța unei Europe oarbe. Ciolacu, venit din senin, se bate cu Oprișan, venit din Vrancea. Paul Stănescu se retrage strategic, pentru a lovi mai bine. Dăncilă – pe cale să devină doamna de fier cu zâmbetul de oțel – o ține la capac pe Firea, singura posesoare a unui sufragiu ales și nu numit. Adrian Năstase – cel mai mobilat dintre toți – încearcă să-i salveze, dar fiecare zi se transformă într-o noapte a cuțitelor lungi. E vremea șoaptelor duioase și a pumnalelor înfipte pe la spate.
Întrebarea este: ce va face PSD? Dacă moțiunea trece, vom avea o altă piesă sau – mai bine zis – vom avea continuarea piesei începute pe 26 mai. Dar, chiar dacă nu trece, dilema de fond a partidului rămâne aceeași: e mai bine să stea la guvernare sau să plece? Părerile sunt împărțite. Rămânând la guvernare, va rămâne și ținta partidei adverse, iar după alegerile prezidențiale va fi transformat literalmente într-un sac de box. Plecând de la guvernare, pericolul de dezintegrare este și mai mare, întrucât viața în Opoziție dezagreghează și nu coagulează. Nu degeaba partidul dlui Ponta pândește la cotitură, ca un cocoș dornic să ciugulească mărgele.
În aceste condiții, congresul grăbit din 29 iunie se anunță un eveniment cu final cunoscut, adică un non-eveniment. Dna Dăncilă va fi aleasă președinta partidului, asigurându-se astfel suprapunerea celor două funcții. În caz contrar, s-ar ajunge la aceeași situație imposibilă în care s-a aflat blocat și dl Dragnea timp de 2 ani și jumătate: un președinte de partid încercând tot timpul să fie prim-ministru prin corespondență. Și toată nebunia exercitării împărțite a puterii ar reîncepe. Dacă, de exemplu, Paul Stănescu ar fi ales președinte, normal că va tinde să-și impună punctul de vedere asupra liniei de guvernare și a priorităților, în timp ce premierul Dăncilă va dori, evident, să hotărască ea linia și prioritățile. (Că doar nu a sărit din lac în puț, n-a scăpat de Dragnea ca să vină un alt președinte, să-i dea iarăși ordine!) Continuarea bicefalității ar însemna continuarea narațiunii propagandistice, de eșec al guvernării. Așadar, nu există altă soluție de moment, pentru activul PSD, decât de a o vota pe Dăncilă. Că nu dna Dăncilă este cea mai îndrituit-competentă să ocupe acest dublu post este altă discuție – deocamdată, în timing-ul actual, irelevantă pentru supraviețuirea partidului.
Numai când va cădea Guvernul – prin moțiune de cenzură sau prin lovituri extraparlamentare, tip „Colectiv“ – dna Dăncilă va fi debarcată și un alt congres extraordinar se va grăbi să aleagă un alt președinte. Deși logica de mai sus e la îndemâna oricui, rechiniada continuă. Care mai de care – Șerban Nicolae, madam Andronescu, Orlando-gură bogată – se-nghesuie la oala cu jăratec. Lupta pentru putere dă pe răscoale, iar votanții PSD se uită de pe margine.
Declarativ, dna Firea s-a derobat, dar cine poate ști ce poartă-n suflet? Poate nici chiar dl Pandele nu știe. Anunțul candidaturii sale la alegerile prezidențiale nu a produs o impresie prea bună. Dacă e o strategie, este proastă. Pare că cei doi nu se coordonează, mai bine zis, dl Pandele nu înțelege miza în care este angrenată soția sa, trădând astfel o imaturitate surprinzătoare. Ar fi putut să aștepte măcar până imediat după desemnarea candidatului partidului, chit că alegerea se va fi oprit sau nu la actualul primar general. Ieșind în față acum (ca să se afle în treabă), dl Pandele declanșează o anecdotică ce riscă să o pună pe dna Firea într-o situație ingrată. Dacă sunt ceva lucrături prin spate, pe linia Oprea-UNPR, vom vedea la votarea moțiunii…
Peste toate planează o impresie de superficialitate, de improvizație, de „scapă cine poate“. (Nici măcar Madagascarul nu mai e sigur.) PSD-ul este hăituit de propriul trecut, dar și de prezent. De harponul Cotrocenilor nu va scăpa cinci ani de-acum încolo. Să-i mulțumească răposatului Iorgovan, „părintele“ Constituției, și „tătucului“ Iliescu, care și-a tras toate pârghiile de forță, crezând că e veșnic. N-a fost.
La începutul anilor ᾽90, desemnam – în paginile acestui ziar – perioada lui Iliescu drept democratură. Din păcate, după 30 de ani, ne găsim prizonierii aceluiași cuvânt, cu singura deosebire că, astăzi, farsa este și mai pregnantă, devenind, între timp, și parte a UE. Poate că arealul carpato-danubian este inaderent prin definiție la un stadiu superior de dezvoltare a societății, poate este incapabil de a face saltul de la arnăuți și Divan ad-hoc la Parlament și Stat de drept, poate îi este imposibil să iasă din prizonieratul istoric al formelor fără fond, poate nu înțelege funciar esența acestei ciudate forme de organizare, democrația (alta mai puțin proastă nefiind) – și-atunci toate teoriile și analizele cad în gol, vorbim degeaba.
Oricum ar fi însă, PSD-ul, în evoluția lui de trei decenii, nu e străin de starea actuală, ci este chiar autorul ei moral și material.
A nu-i fi oprit atunci pe vechii călăi de a pune din nou mâna – după abolirea sclaviei – pe butoanele noii orânduiri se dovedește, iată, o eroare istorică, la fel cum se va dovedi, în curând, și malversațiunea contemporană de a-i împinge pe vechii sclavi să se transforme în noii călăi. Acele prime diversiuni propagandistice constituie păcatul originar post-decembrist, de care se fac vinovați exact strămoșii PSD-ului de astăzi. O societate post-decembristă băgată, din fașă, cu botul în diversiune, obișnuită, din secunda zero, cu servitutea manipulării propagandistice, va rămâne de-a pururi victimă a ei, va rămâne dependentă de manipulare, indiferent cine vine la putere.
A nu-i fi stopat atunci pe cei care au fost parte a fostei sisteme și nu mai aveau niciun drept (nici în ordine morală, nici în ordine politică, nici în ordinea revoluției care tocmai avusese loc) să se mai amestece, nu mai aveau, pur și simplu, ce să caute în primele rânduri, a le fi pus din nou țara pe tavă, a le fi permis să încalece din nou viața socio-politică a României, pentru încă alte decenii, explică mult din radicalizarea care domină astăzi, explică în mod clar acumularea populară uriașă de fanatism (cât ar fi de alimentat și de ațâțat pe toate canalele!), de iraționalitate, de ură, transmisă și dospită, mitizată chiar, din tată-n fiu și din fiu în tată. Dacă s-a ajuns aici, inclusiv la degringolada propriului partid, dacă există un regres general al conștiinței publice și o lehamite națională, le este și lor – sau în primul rând lor, bătrânelor cadre iliescian-hrebengiuce și urmașilor lor oprișani – din greu imputabil. Când semeni vânt, culegi furtună.
