Peronul gării aducea dintr-o dată a scenă de western, deși nu așteptam ”ultimul tren din Gun Hill”. Îmi revin repede și-mi dau seama că nu sunt nici în fața televizorului și nici într-o gară de western. Nu am decorul, dar am personajul. Se mișcă alene, într-un sacou pătat pe spate. Cu pletele și barba transpirate trece greoi printre ceilalți călători, cu gura întredeschisă de sete și de oboseală.
Urcă-n tren și se duce sigur pe el spre ultimul loc al vagonului. Îl urmez. Suntem față în față. Îl urmăresc cum scoate astenic pachetul de Gauloises, apoi cum își aprinde țigara și nesațul cu care absoarbe fumul. Când eram mic colecționam pachete de țigări, fiind fascinat de oamenii care fumează. Îi priveam cum fumează, convins că ei cunosc secretul vieții. Străinul e ostenit, dar ochii îi sunt foarte vii. Nu e prima dată când observ o expresie mai vie și mai spirituală în ochii oamenilor obosiți. Probabil că oboseala trupului te cufundă în dinamismul interior al sufletului. În ciuda oboselii are o privire curioasă, dar ochii lui nu reflectă o curiozitate prefăcută, manipulatoare, de spion cameleon, ci una adânc umană. Privind pe geam, încântat, străinul începe să se simtă din ce în ce mai bine. În pofida ostenelii se simte că vine din neamul teutonilor pe care conaționalul său, Thomas Mann, îi caracteriza ca fiind ”energici si flegmatici”. Dar e doar o aparență întreținută de melancolia călătoriei și de osteneala trecătorului. Înfățișarea sa e mai degrabă de haiduc balcanic, călare pe un cal parcă ieșit din povestirile orientale ale lui Panait Istrati ca din grajdul de apoi. Hoțul de cai pornit să fure ”o gură de rai” trebuie să ardă mai întâi odată cu focul vieții, neuitând îndemnul vagabondului mediteranean; ”Să lupți pentru o idee, să lupți pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva și să lupți, asta e viața. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăiește ci vegetează.”
Și din nou se așterne acel farmec de western, în care se simte bucuria călărețului singuratic care tropăie în pas buiestru cu moartea. Apoi intrăm prin tuneluri tăcute și simțim cum ne îmbrățișează întunericul, ca să ne regăsim în luminița de la capătul lor ca într-un luminiș al ființei, acel lichtung heideggerian, cu a sa eliberare din obscur a tot ce e sacru. Uităm de timp, el adoarme, iar eu aud cum se desfac cătușele gândurilor mele.
Se trezește la un moment dat și mă întreabă brusc, cu ce mă ocup? Îi răspund sec: filozofie. Se uită fără complicitate spre mine și înșiră cu o intonație emfatică, nume de mari filozof germani: Kant, Hegel. Râdem amândoi copios, iar eu într-o pornire spontană îi spun că-mi place filozofia omului liber. În momentul acela îmi zâmbește fratern, emițând niște silabe transpirate din limba păsărilor. Ne simțim pe moment ca două păsări de foc care zboară sub radar. Apoi ne uităm unul la altul de parcă am fi împreună dintotdeauna în scurta călătorie a vieții. Toamna vieții, cu rugina și umezeala ei, ne face să descoperim cu bucurie că igrasia nu a pătruns în pereții sufletului nostru și nici pânza răutății umane nu a apucat să se întindă. Și din nou parcă se aude vocea patetică a sfântului vagabond Panaitaki: “Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni. Răul piere în aceeaşi clipă cu moartea celui care l-a săvârşit, binele continuă să-şi reverse strălucirea şi după dispariţia celui drept.”
În final, după atâta călărit pe șine, coborâm într-o gară acoperită de zăpadă, iar de sus ninge cu fulgi gri, probabil rămășițe căzute din cer ale cenușii păsării Phoenix. Mă îmbrățișează cu o privire prietenoasă, apoi ne despărțim, iar eu îl privesc cum se pierde cu grație printre siluete, ca unul obișnuit de fraged să facă slalom printre sabotorii de serviciu, care încă de atunci au încercat să-i zdrobească fluierele mândriei, dar, vai, nereușita lor se întinde acum, lungă și pustie ca o câmpie stearpă, pe care calcă apăsat pașii imperturbabili ai artistului călător.
Vocea Inimii:
”Iubesc frumosul, femeia, viața intensă. Nu invidiez lumea asta și fericirea ei, dar nici nu spun că lumea și mizeria ei trebuie luate drept modele de viață. Dacă ar fi în puterea mea să aleg, aș prefera sărăciei mele belșugul. Și totuși, nu înțeleg fericirea unei vieți luxoase în mijlocul cruzimii aproape universale care domnește azi pe pământ și care este condiția absolută a fericirii unei minorități. Dacă ar trebui să-mi cuceresc îmbelșugarea cu acest preț, ei bine, mi-aș prefera sărăcia. Aș lăsa dinadins să-mi cadă din mână tava de aur pe care mi s-ar oferi fericirea mea alături de nefericirea altuia. Iată, clar exprimat, felul meu de a înțelege viața. Dacă părerea mea în această privință s-ar schimba vreodată, atunci aș fi un individ josnic, demn să fie făcut trădător și spânzurat!” – Panait Istrati
