De ani de zile suntem alarmați și provocați de discursul anticorupție. Unul din punctele forte ale acestui discurs îl reprezintă identificarea corupției ca punct cauzal pentru sărăcie și inegalitate economică. Bunul simț obligă pe oricine să vadă această legătură cauzală. Dar această cauză nu poate fi transformată la modul absolut în unica sursă a precarității și înapoierii sociale. Altfel, dacă ar fi așa, condiția unui capitalism prosper ar fi doar o justiție de fier.
Adevărații suporteri ai capitalismului știu bine că doar ipocrizia poate pune la un loc într-o conviețuire armonioasă goana după profit cu o mașină de tuns fiscală operând cu numărul cel mai mare de tăiere. E adevărat că în țările mari exportatoare, cu acumulări bugetare uriașe, capitalismul acesta taxator nu rașchetează economia mică și medie. Cu toate acestea, și în aceste țări, adepții libertarianismului cârcotesc public, profețind un viitor colaps economic, în momentul în care politicul se îndreaptă mai degrabă spre statul asistențial decât spre cel minimal.
Nu toate abordările suferă de conformism public, precum suntem obișnuiți în spațiul nostru mioritic, unde așezarea oilor în formație pentru transhumanță e obicei străvechi. Pe alte meleaguri, autori mai sinceri și mai curajoși, precum eseistului britanic, Theodore Dalrymple, vorbesc chiar de ”foloasele corupției” pentru crearea bunăstării. Pentru acesta din urmă, un ”stat leviatan necorupt” este mai nociv pentru capitalism decât unul corupt.
”Acolo unde statul își lățește umbra amenințătoare în viața tuturor, un anumit grad de corupție exercită un efect benefic asupra caracterului oamenilor. Doar până la un punct desigur, când statul este atotcuprinzător și corupția oficială devine totală, amândouă laolaltă vor sugruma crearea avuției, rezultatul fiind o sărăcire generală”.
E clar că noi am aspirat doar la nivel de discurs spre un stat leviatan necorupt și ne găsim mai degrabă în cea mai proastă dintre lumile posibile, aceea a unei corupții de stat sufocante pentru individ și societate. Dimensiunea aceasta a spiritul de aventură, a libertății individuale este puternic diminuată și în lumea occidentală, astăzi, ceea ce-i face pe mulți să facă recurs la groparii profetici ai capitalismului. Paradoxal, am putea spune că noi suntem departe de începutul capitalismului, dar şi aproape de sfârşitul lui.
Noi am sărit de la faza de corupție asfixiantă, în hora căreia tropăia statul și societatea, la cea în care statul rămâne corupt în zona sa clientelară, dar adoptă ipocrit politici fiscale dure contra agenților economici mărunți și medii. În ambele ipostaze, numitorul comun a fost sărăcirea masei și polarizarea socială. Corupția plus birocrația și fiscalizarea discriminatorie reprezintă rețeta publică a capitalismului nostru eșuat. Avem o combinație toxică între elemente de stat leviatan corupt la nivel macro și stat leviatan birocratic sufocant la nivel micro.
Prin urmare, capitalism adevărat n-am avut niciodată, cu toate asperitățile sale care răzbat de sub mușamaua mitologiilor doctrinare ce acoperă orice sistem economic sau politic.
La noi putem vorbi de o penurie a capitalismului, la care nu doar clicile politico – economice contribuie. În calea creării unui sistem capitalist veritabil, stă şi mentalitatea noastră balcanică, ce nu ne însoţeşte doar din 1990, încoace. Sociologul Dimitrie Gusti spunea cu multe decenii în urmă despre afaceristul român, ”el doar se uită spre bugetul public aşteptând să pice ceva.”
Faptul că am luat doar partea consumistă şi gangsterismul din capitalism arată o inapetenţă istorică a noastră în acest sens. Aceste realităţi erau sesizate şi la începutul secolului douăzeci de către ilustrul economist Mihail Manoilescu, care sintetizează perfect gena noastră, psihismul nostru colectiv, analizând relaţia românului cu banul şi pofta acestuia de a se boieri, de-a fi grandoman, chiar dacă nu-şi permite pe termen lung, ci o face doar din nevoia de-a sări peste umbra sa. Cheful, consumul şi viaţa în plăceri, toate acestea sunt priorităţi pentru românul de ieri, dar şi de azi, care posedă câtuşi de puţin capital.
Iată cum arăta românul de atunci, după spusele lui Manoilescu: „De câte ori poate, românul se aruncă spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate şi mai ales spre automobile. Dar o burghezie care imită boierimea de altădată şi trăieşte o viaţă de stil supra-burghez şi supra-dimensionat faţă de mijloacele sale creează o mare nestabilitate socială şi prezintă un mare procent de căderi individuale. Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esenţiale; pe când Occidentul pune preţ pe agonisire, pe siguranţă şi pe viitor, burghezia noastră pune preţ pe cheltuială, pe satisfacţii şi pe prezent.”
Ce ne lipsea atunci, ne lipseşte şi acum. Adică o adevărată clasă de mijloc, cea care ţine echilibrul unei societăţi. Din păcate, acest gen de mentalitate s-a regăsit şi-n guvernarea din timpul boomului economic, când puterea liberală de atunci a risipit totul, România întrând în criză fără colac de salvare, adică fără agoniseală, gata pregătită pentru marile împrumuturi. După cum se poate vedea, problema există atât de sus în jos, cât şi invers, de aceea a ataca erorile capitalismului, plecând de la realităţile româneşti, ar însemna să trăim în iluzie şi să ratăm ţinta, şi anume statul corupt şi clientelar pe care politicienii noştri îl ambalează drept providenţial în campaniile electorale.
Beneficiile unei corupții minimale care să stimuleze întreprinzătorul în dezvoltarea sa, pentru a evita stagnarea sau falimentul, nu există la noi, ci doar foloasele unei corupții maximale în contul statului clientelar, ceea ce face ca societatea să se aleagă doar cu ponoasele corupției.
