Provenit din lumea proletariatului, Keir Starmer se declară om de centru, deși conduce de patru ani Partidul Laburist britanic. Are 61 de ani. Înflăcărat de mic de “nobilele idealuri ale lumii comuniste”, a redactat și coordonat revista “Troțki”. Pentru cei care nu știu, unul dintre cei mai furibunzi marxiști, prieten cu V.I. Lenin, ulterior devenit adversarul de moarte al lui Stalin. Starmer a avut o stea norocoasă, așa cum prevesteau biografii săi socialiști. A și pedalat în campania electorală pe greșelile adversarilor. A aplicat în politică principiile talonării și dominării echipei adverse, preluate din fotbalul englez.
Partidul Laburist, condus de Keir Starmer, a câștigat cele mai multe locuri parlamentare din întreaga istorie, dar asta și datorită sistemul de vot „first past the post” – majoritar uninominal într-un singur tur – ceea ce înseamnă că omul politic clasat pe primul loc în circumscripția sa va fi ales, chiar dacă nu obține 50 % din voturi. Un fel de “the winner takes it all”. Sigur, catastrofalul mandat al lui Rishi Sunak, un progresist vârât în inima Tories, i-a facilitat excepționala ascensiune la putere și majoritate parlamentară.
Laburiștii au câștigat 412 din cele 650 de locuri parlamentare. Enorm.
Keir a fost singurul copil al familiei lucrătorului Starmer care a urmat studiile superioare. Tatăl său era sculer matrițer, iar mama – asistentă medicală în sistemul public NHL. S-a dus la Universitatea din Leeds. Acolo, prin anii ’80, a descoperit valorile socialiste. De tânăr, a devenit fan al Arsenal Londra, un fel de Rapid București.
Culmea, tatăl său i-a dat numele de Keir, după cel al lui Keir Hardie, fondatorul Partidului Laburist și primul său lider (1906-1908).
Este căsătorit cu Victoria, o avocată, fiica unui evreu religios și a unei mame convertite la iudaism. Cuplul are un fiu și o fiică.
A lucrat ca avocat în domeniul penal, cu specializare în drepturile omului. Ulterior, a devenit șef al serviciului național de procuratură, pentru ca la sfârșitul carierei de magistrat, să facă parte din comisia cu verificarea dosarelor condamnaților la moarte din Commenwealth. În anul 2015, s-a implicat în politică. A fost ales în circumscripția Holbon și St. Pancras din Londra, ocupând mai multe funcții în cabinetul din umbră al Partidului Laburist.
A dat din coate și în 2019, într-un moment de criză, a devenit liderul partidului stângist. Dacă mai era nevoie de vreo probă a ferocității sale, după ce l-a învins pe Jeremy Corbyn, fostul lider al laburiștilor, i-a urmărit și i-a izolat, atât pe el, cât și pe foștii săi colaboratori.
Biograful său l-a comparat cu ultimul premier laburist aflat la conducerea guvernului, în urmă cu aproape douăzeci de ani, Tony Blair, spunând că dacă vrea să scape de pisică, o dă pur și simplu afară, nu o mângâie, ca fostul premier laburist.
Omul s-a văzut pe cai mari, mai ales când Marea Britanie s-a confruntat cu marea criză a guvernului Rishi Sunak, incapabil de a așeza societatea pe un făgaș al normalității. Culmea, Starmer, care în tinerețe cocheta cu marxismul, vorbește azi în programul său de guvernare despre nevoia de prosperitate.
Antimonarhist convins, la fel ca fosta șefă a cabinetului britanic, Liz Truss, s-a convertit la monarhism, după ce Regina Elisabeta a II-a i-a pus pe cap colanul de cavaler și l-a înnobilat cu titlul de Sir, după o activitate prestigioasă în calitate de avocat public, adică parchetar, pe limba noastră.
Urcușul său politic a fost fulminant. A știut să folosească fereastra de oportunitate. S-a lansat frontal, ca alternativă la guvernarea conservatoare. A intrat în fiefurile Tories (liderii conservatori), nu înainte de a cuceri zonele rău famate, cu un plan de ajutorare a celor săraci.
Prima normă juridică pe care a anunțat că o va promova este stoparea expulzării migranților ilegali din Anglia.
Tema schimbării a stat în mijlocul arsenalului său de propagandă. S-a bucurat de o echipă de campanie electorală extrem de bună. L-au prezentat ca pe un om care știe să-și facă bine treaba, un lider de succes, care nu se amestecă în lucruri mărunte. În timpul campaniei, a mărturisit că melodia “Change” a vedetei americane Taylor Swift, cu mare priză la britanici, e favorita sa și o ascultă des împreună cu familia.
În programul său de guvernare, vorbește despre bogăție. Dar a mai promis că va anula taxele la universități, va mări impozitele pe muncă și va naționaliza principalele servicii publice. Dacă vreun lider român ar fi venit cu vreo asemenea propunere de program politic, serviciile secrete, împreună cu rețelele societății deschise, ar fi scos o sută de mii de tineri în stradă, urlând: “vin comuniștii!”
VOCILE LUMII
“Campania electorală a lui Keir Staimer s-a concentrat pe alegătorii nehotărâți din circumscripțiile marginale. Strategii săi de campanie au proiectat un personaj virtual, Stevenage Woman, o alegătoare (imaginară) de 40 de ani, cu mai mulți copii și un loc de muncă prost plătit. Ea se îngrijora permanent de costul vieții, de Serviciul Național de Sănătate și de imigrație. Și nu credea că politicienii mai pot face ceva pentru ea” – a comentat Politico.eu.
